«Reportajul acesta este de fapt sfarsitul unei calatorii. Calatoria unei echipe de reporteri, dintr-o parte in alta a Balcanilor, incepand cu Bulgaria si apoi prin tot nordul Greciei, pana in Macedonia, Croatia si Albania, in incercarea de a-i gasi pe ultimii aromani, de-a ne imagina o tara intinsa a unor inaintasi de-ai nostri comuni, asa cum a fost ea candva, in stravechime.
Sunt inca foarte multi. Multi de tot! Oameni frumosi. Sute si sute de mii raspanditi prin sate si localitati cocotate pe varfuri de munti. Vorbesc o limba romaneasca straveche, sora buna cu a noastra, pe care o poti intelege usor. Cine sa fie acesti oameni? De unde stiu ei cuvintele astea ancestrale, daca n-au fost niciodata in Romania, tara unde ele se rostesc si acum?
Unii, cei mai in varsta, inca mai zic ca sunt daci, urmasii lor din Vlahia Mare. Asa le-au spus la scoala dascalii lor, care in perioada interbelica au fost adusi sa invete in Romania. Altii nu-si mai amintesc. Stiu doar ca sunt "de un alt neam". "Altceva". Nici greci, nici albanezi, nici slavi...
Si totusi, se agita pentru limba, credinta si obiceiurile lor batranesti, fac asociatii, manifestari, festivaluri... Se lupta mai mult asa, pentru ca simt in sangele lor dorinta asta de-a lupta, ca pe o mostenita datorie. Bunicii lasa cu limba de moarte ca nepotii lor sa mearga sa invete in Romania, pentru a implini astfel "o veche lege a neamului". si multi chiar se duc. Apoi se intorc. Dar se intorc luminati. Se cutremura intelegand cat au fost de manipulati pana atunci, cat de stravechi sunt de fapt neamurile lor pe aceste pamanturi indepartate.
De fapt, oamenii astia se straduie astazi doar sa supravietuiasca. Atat. Sa reziste macar putin, cativa ani, macar inca o generatie. "Sa nu si sparga credinta si limba noastra..." Atat isi doresc. Caci nimeni nu-i ajuta. Nici din Romania, nici din tarile pe unde isi duc traiul, in "insule de romanism", izolati si parasiti.
Cei mai multi tresar cand aud vorbind pe strada "straini" ca noi, se minuneaza, nu pricep cum de rostim vorbe asa de asemanatoare cu cele pe care le-au auzit candva, prin casele parintesti. "Di'un vinirati voi?", ne intreaba curiosi. Le spunem. Apoi ii intrebam ce sunt ei. "Aromani!", zic imediat. "Farseroti" sau "gramusteni", dupa loc. Sau vlahi, sau armani, rumani, ramani, sau chiar de-a dreptul romani. "Da' voi din un' vinirati?", le zicem, la randu-ne. Multi ridica din umeri, neputinciosi. De unde ar putea sti? N-au scoli, n-au carti, n-au biserici. Si, in ultima vreme, parca nici mare speranta nu mai au.
Am constatat, insa, ca le-a mai ramas ceva. Toti, absolut toti, mai au inca in inimile lor doua valori de neclintit. Doua simboluri sfinte ale acestor vlahi sud-dunareni. Primul se numeste Moscopole. Amintirea faimoasei metropole a vlahilor din veacul al 18-lea, cel mai mare si mai infloritor oras din Balcani, dupa Istanbul.
Nu am gasit nici un aroman in drumul nostru prin tarile astea - niciunul, de la mos la copil! - care sa nu fi auzit de Moscopole. "Mecca aromanilor!", i se spune si acum. "Atlantida aromanilor", i se mai zice, caci a fost pradata si parjolita pana la temelii de hoardele musulmane. Dupa ce ii rostesc numele, oamenii adauga cu mandrie: "Am fost puternici!", gandindu-se la aceasta cetate fabuloasa. "Duceti-va la Moscopole. Acolo suntem noi!" ne zic cu ochii in lacrimi, si privesc, cu totii, spre apus, spre Albania, pe-acolo pe undeva, nici ei nu stiu prea bine unde.
Al doilea simbol sfant este imnul lor. "Dimandarea parinteasca". "Parinteasca blestemare". L-am auzit in toata calatoria noastra, cantat cu exact aceleasi cuvinte, din Rodopi pana-n Pind, Tracia, Epir si Thesalia. In Veria (Veroaia), Metsovo (Aminciu), Ohrid, Bitolia, sau Korcea (Corita), toti aromanii il stiu si-l canta cu palma pe suflet, cu mai mult foc si jale decat cantam noi "Desteapta-te romane". E-un cantec despre cumplitul blestem ce cade asupra parintilor care nu-si invata copiii limba stramoseasca. Un cantec de manie, scris cu sange parca. Cand il canta, oamenii plang.
Autorul acestui imn este marele preot Constantin Belimace, facator de scoala, eroul "national" care a fost ucis ca un martir, fiindca a luptat pentru drepturile aromanilor. Casa lui, lucrurile lui se afla inca acolo. Vreau sa merg sa le vad. Sa calc si eu pe ultimele ramasite ale marii Moscopole.
Vreau sa caut cele doua sfinte simboluri in saraca Albanie, la capatul drumului nostru prin aceste tari sud-dunarene. Intr-acolo merg, purtand in minte mereu, ca pe o calauza, versurile "Dimandarii", intonandu-le uneori cu glas scazut, ca pe un ecou indepartat, care-mi susura prin inima, ca un val, dinapoi din parinti: "Blastem mare s-aiba-n casa/ Cari di limba lui s-alasa/ Cari-si lasa limba lui/ S-lu-arda para-a focului!"
Moscopole, capitala "ramanilor" albanezi.
Granita albaneza. M-am despartit de ceilalti colegi, ramasi in Macedonia, prin alte comunitati aromanesti, despre care merita sa scriem. Hotarul macedo-albanez e pustiu. Doar doi vamesi intr-un ghiseu paraginit, chinuindu-se sa-nvete impreuna cum sa apese pe butoanele unui computer galbejit, foarte demodat. Sunt tineri, noi in serviciu, si de mult n-a mai trecut vreun roman punctul asta de vama, de la Lin. Ar vrea sa fie mai duri cu noi, dar nu prea reusesc. Pana la urma, simtind ca n-avem nimic de ascuns, isi scot chipiurile cu respect, ca-n fata unor "domni veniti din Occident". Da, chiar "occidentali" parem aici, desi am trait si noi cam tot atatia ani sub comunism. Unul din graniceri a auzit de "ramani", desi nu prea stie ce sunt. Stie doar atat: "Ramani-s tu Korce!...". Si-mi arata un drum, hat inainte. "Multu ramani tu Korce! Multu, multu!..."
O autostrada de pamant. Larga, numai praf si gropi, fara pic de asfalt. Zeci de kilometri dupa granita, drept inainte. Pe langa noi trec vite, Mercedesuri mari, ruginite si vechi, biciclisti, carute, jeep-uri ultra-moderne, magarusi cu sei din barne de lemn pe care se leagana oameni ingandurati. E un intreg spectacol autostrada asta ce urca lenesa, pestrita si plina de viata, ca un maret convoi de culori, catre munti.
Albania, cea mai saraca tara din Europa, dar poate si cea mai fascinanta pentru un reporter. Oamenii de-aici au trecut prin razboaie lungi, printr-un comunism mult mai fioros decat al nostru. Le-au fost daramate absolut toate bisericile, nu le-a mai ramas nici un preot. Cine era prins doar rugandu-se (in casa, pe ascuns), cine ascundea in casa o icoana putea fi chiar si omorat pentru asta. Se laudau inca din anii '60 ca sunt "prima tara complet ateista din lume".
Dintre toti, cel mai mult au patimit tot aromanii. Bagati in inchisori, ucisi. Dar suferinta asta le-a impregnat oamenilor o fire aparte. Un patriotism curat, o vitejie tacuta de a da ochii cu strainii, o privire in care parca mocneste ceva, un fel de ingaduinta pentru toti cei ce vin aici, in saracia lor, de parca ar vrea sa ne spuna mereu "lasa, oricum nu o sa intelegeti acum, poate mai tarziu...". Adesea, ei stau cu capul in pamant si totusi te privesc. Da, asta a fost prima impresie, imediat dupa trecerea frontierei: ca toti acesti oameni te privesc cu ochi intelepti.
Korce, Korcea, vechea Corita. Capitala de azi a aromanilor din Albania. Vreo 10.000 de "ramani" traiesc in acest oras mare, fata de cei 140.000 de "vorbitori oficiali" din toata tara. Insa aici, in Korcea, numarul lor e in crestere, caci multi vlahi din satele din jur - Pleasa, Leata, Palostea, Hociste, dar mai ales Moscopole - au coborat la oras in ultimii ani, ca sa fie aproape de fratii lor de limba. Majoritatea inca mai vorbesc aromana in casa, cu copiii lor.
Aici s-a nascut, a slujit si a facut scoala marele parinte Haralamb Belimace, "Papa Lambru" cum ii spun localnicii, vorbind de el ca despre un sfant. Oras sarac, astazi. Magazine goale, galantare doar cu conserve, faina, ulei si legume, ca pe la noi la sfarsitul comunismului. Oameni iesiti in strada, cu marfuri in maini, inaintea masinilor. Am vazut niste femei tinand patru-cinci rosii in palme, toata averea lor, pe care voiau s-o vanda intr-o zi. Nu se targuiau, insa. Nu le intindeau ostentativ sub ochii trecatorilor. Doar stateau acolo, drepte, tacute, la marginea drumului, asteptand cu bratele deschise. Nici macar "valutistii" nu par ca pe la noi, genul ala de smecheri, de profitori. Mai degraba niste barbatusi umili, cu pardesiu si basca pe cap, asteptand in cateva locuri anumite, prestabilite, tinand in maini "lek"-ii, acei banuti cafenii de hartie. Opresti masina, le vorbesti, ei pleaca capul. Le dai, iti dau. Nu indraznesc sa te insele. Nici nu le trece prin gand. Apoi iti spun tot ce vrei. Unde e "besearica ramaneasca"? Unde e cartierul armanesc? Intr-acolo. Iti arata cu mana. Si toti marturisesc ca ei, albanezii, se simt astazi prieteni si frati cu "ramanii".»
(va continua)
Autor: Bogdan Lupescu
(Sursa: Formula AS, Nr. 846)
Foto: Biserica abandonata din Moscopole
Sunt inca foarte multi. Multi de tot! Oameni frumosi. Sute si sute de mii raspanditi prin sate si localitati cocotate pe varfuri de munti. Vorbesc o limba romaneasca straveche, sora buna cu a noastra, pe care o poti intelege usor. Cine sa fie acesti oameni? De unde stiu ei cuvintele astea ancestrale, daca n-au fost niciodata in Romania, tara unde ele se rostesc si acum?
Unii, cei mai in varsta, inca mai zic ca sunt daci, urmasii lor din Vlahia Mare. Asa le-au spus la scoala dascalii lor, care in perioada interbelica au fost adusi sa invete in Romania. Altii nu-si mai amintesc. Stiu doar ca sunt "de un alt neam". "Altceva". Nici greci, nici albanezi, nici slavi...
Si totusi, se agita pentru limba, credinta si obiceiurile lor batranesti, fac asociatii, manifestari, festivaluri... Se lupta mai mult asa, pentru ca simt in sangele lor dorinta asta de-a lupta, ca pe o mostenita datorie. Bunicii lasa cu limba de moarte ca nepotii lor sa mearga sa invete in Romania, pentru a implini astfel "o veche lege a neamului". si multi chiar se duc. Apoi se intorc. Dar se intorc luminati. Se cutremura intelegand cat au fost de manipulati pana atunci, cat de stravechi sunt de fapt neamurile lor pe aceste pamanturi indepartate.
De fapt, oamenii astia se straduie astazi doar sa supravietuiasca. Atat. Sa reziste macar putin, cativa ani, macar inca o generatie. "Sa nu si sparga credinta si limba noastra..." Atat isi doresc. Caci nimeni nu-i ajuta. Nici din Romania, nici din tarile pe unde isi duc traiul, in "insule de romanism", izolati si parasiti.
Cei mai multi tresar cand aud vorbind pe strada "straini" ca noi, se minuneaza, nu pricep cum de rostim vorbe asa de asemanatoare cu cele pe care le-au auzit candva, prin casele parintesti. "Di'un vinirati voi?", ne intreaba curiosi. Le spunem. Apoi ii intrebam ce sunt ei. "Aromani!", zic imediat. "Farseroti" sau "gramusteni", dupa loc. Sau vlahi, sau armani, rumani, ramani, sau chiar de-a dreptul romani. "Da' voi din un' vinirati?", le zicem, la randu-ne. Multi ridica din umeri, neputinciosi. De unde ar putea sti? N-au scoli, n-au carti, n-au biserici. Si, in ultima vreme, parca nici mare speranta nu mai au.
Am constatat, insa, ca le-a mai ramas ceva. Toti, absolut toti, mai au inca in inimile lor doua valori de neclintit. Doua simboluri sfinte ale acestor vlahi sud-dunareni. Primul se numeste Moscopole. Amintirea faimoasei metropole a vlahilor din veacul al 18-lea, cel mai mare si mai infloritor oras din Balcani, dupa Istanbul.
Nu am gasit nici un aroman in drumul nostru prin tarile astea - niciunul, de la mos la copil! - care sa nu fi auzit de Moscopole. "Mecca aromanilor!", i se spune si acum. "Atlantida aromanilor", i se mai zice, caci a fost pradata si parjolita pana la temelii de hoardele musulmane. Dupa ce ii rostesc numele, oamenii adauga cu mandrie: "Am fost puternici!", gandindu-se la aceasta cetate fabuloasa. "Duceti-va la Moscopole. Acolo suntem noi!" ne zic cu ochii in lacrimi, si privesc, cu totii, spre apus, spre Albania, pe-acolo pe undeva, nici ei nu stiu prea bine unde.
Al doilea simbol sfant este imnul lor. "Dimandarea parinteasca". "Parinteasca blestemare". L-am auzit in toata calatoria noastra, cantat cu exact aceleasi cuvinte, din Rodopi pana-n Pind, Tracia, Epir si Thesalia. In Veria (Veroaia), Metsovo (Aminciu), Ohrid, Bitolia, sau Korcea (Corita), toti aromanii il stiu si-l canta cu palma pe suflet, cu mai mult foc si jale decat cantam noi "Desteapta-te romane". E-un cantec despre cumplitul blestem ce cade asupra parintilor care nu-si invata copiii limba stramoseasca. Un cantec de manie, scris cu sange parca. Cand il canta, oamenii plang.
Autorul acestui imn este marele preot Constantin Belimace, facator de scoala, eroul "national" care a fost ucis ca un martir, fiindca a luptat pentru drepturile aromanilor. Casa lui, lucrurile lui se afla inca acolo. Vreau sa merg sa le vad. Sa calc si eu pe ultimele ramasite ale marii Moscopole.
Vreau sa caut cele doua sfinte simboluri in saraca Albanie, la capatul drumului nostru prin aceste tari sud-dunarene. Intr-acolo merg, purtand in minte mereu, ca pe o calauza, versurile "Dimandarii", intonandu-le uneori cu glas scazut, ca pe un ecou indepartat, care-mi susura prin inima, ca un val, dinapoi din parinti: "Blastem mare s-aiba-n casa/ Cari di limba lui s-alasa/ Cari-si lasa limba lui/ S-lu-arda para-a focului!"
Moscopole, capitala "ramanilor" albanezi.
Granita albaneza. M-am despartit de ceilalti colegi, ramasi in Macedonia, prin alte comunitati aromanesti, despre care merita sa scriem. Hotarul macedo-albanez e pustiu. Doar doi vamesi intr-un ghiseu paraginit, chinuindu-se sa-nvete impreuna cum sa apese pe butoanele unui computer galbejit, foarte demodat. Sunt tineri, noi in serviciu, si de mult n-a mai trecut vreun roman punctul asta de vama, de la Lin. Ar vrea sa fie mai duri cu noi, dar nu prea reusesc. Pana la urma, simtind ca n-avem nimic de ascuns, isi scot chipiurile cu respect, ca-n fata unor "domni veniti din Occident". Da, chiar "occidentali" parem aici, desi am trait si noi cam tot atatia ani sub comunism. Unul din graniceri a auzit de "ramani", desi nu prea stie ce sunt. Stie doar atat: "Ramani-s tu Korce!...". Si-mi arata un drum, hat inainte. "Multu ramani tu Korce! Multu, multu!..."
O autostrada de pamant. Larga, numai praf si gropi, fara pic de asfalt. Zeci de kilometri dupa granita, drept inainte. Pe langa noi trec vite, Mercedesuri mari, ruginite si vechi, biciclisti, carute, jeep-uri ultra-moderne, magarusi cu sei din barne de lemn pe care se leagana oameni ingandurati. E un intreg spectacol autostrada asta ce urca lenesa, pestrita si plina de viata, ca un maret convoi de culori, catre munti.
Albania, cea mai saraca tara din Europa, dar poate si cea mai fascinanta pentru un reporter. Oamenii de-aici au trecut prin razboaie lungi, printr-un comunism mult mai fioros decat al nostru. Le-au fost daramate absolut toate bisericile, nu le-a mai ramas nici un preot. Cine era prins doar rugandu-se (in casa, pe ascuns), cine ascundea in casa o icoana putea fi chiar si omorat pentru asta. Se laudau inca din anii '60 ca sunt "prima tara complet ateista din lume".
Dintre toti, cel mai mult au patimit tot aromanii. Bagati in inchisori, ucisi. Dar suferinta asta le-a impregnat oamenilor o fire aparte. Un patriotism curat, o vitejie tacuta de a da ochii cu strainii, o privire in care parca mocneste ceva, un fel de ingaduinta pentru toti cei ce vin aici, in saracia lor, de parca ar vrea sa ne spuna mereu "lasa, oricum nu o sa intelegeti acum, poate mai tarziu...". Adesea, ei stau cu capul in pamant si totusi te privesc. Da, asta a fost prima impresie, imediat dupa trecerea frontierei: ca toti acesti oameni te privesc cu ochi intelepti.
Korce, Korcea, vechea Corita. Capitala de azi a aromanilor din Albania. Vreo 10.000 de "ramani" traiesc in acest oras mare, fata de cei 140.000 de "vorbitori oficiali" din toata tara. Insa aici, in Korcea, numarul lor e in crestere, caci multi vlahi din satele din jur - Pleasa, Leata, Palostea, Hociste, dar mai ales Moscopole - au coborat la oras in ultimii ani, ca sa fie aproape de fratii lor de limba. Majoritatea inca mai vorbesc aromana in casa, cu copiii lor.
Aici s-a nascut, a slujit si a facut scoala marele parinte Haralamb Belimace, "Papa Lambru" cum ii spun localnicii, vorbind de el ca despre un sfant. Oras sarac, astazi. Magazine goale, galantare doar cu conserve, faina, ulei si legume, ca pe la noi la sfarsitul comunismului. Oameni iesiti in strada, cu marfuri in maini, inaintea masinilor. Am vazut niste femei tinand patru-cinci rosii in palme, toata averea lor, pe care voiau s-o vanda intr-o zi. Nu se targuiau, insa. Nu le intindeau ostentativ sub ochii trecatorilor. Doar stateau acolo, drepte, tacute, la marginea drumului, asteptand cu bratele deschise. Nici macar "valutistii" nu par ca pe la noi, genul ala de smecheri, de profitori. Mai degraba niste barbatusi umili, cu pardesiu si basca pe cap, asteptand in cateva locuri anumite, prestabilite, tinand in maini "lek"-ii, acei banuti cafenii de hartie. Opresti masina, le vorbesti, ei pleaca capul. Le dai, iti dau. Nu indraznesc sa te insele. Nici nu le trece prin gand. Apoi iti spun tot ce vrei. Unde e "besearica ramaneasca"? Unde e cartierul armanesc? Intr-acolo. Iti arata cu mana. Si toti marturisesc ca ei, albanezii, se simt astazi prieteni si frati cu "ramanii".»
(va continua)
Autor: Bogdan Lupescu
(Sursa: Formula AS, Nr. 846)
Foto: Biserica abandonata din Moscopole
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: