Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societăţii “Carpaţii” şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.
În urmă cu 90 de ani, se năştea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile şi condiţiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior “Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Ţării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepţionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze şi să conducă o familie după rînduielile creştineşti.
Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate şi dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale, îşi aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viaţă.
Între 1932 şi 1940 îşi face studiile secundare la Liceul “Ion Creangă” din Bălţi. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mişcării Legionare. În această “şcoală populară” nu numai că şi-a păstrat calităţile anterioare, ci şi a reuşit să îşi sporească virtuţile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.
În vara anului 1940 pleacă la studii la Iaşi. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că ştia de represiunile care îl ameninţau în Basarabia de după 28 iunie 1940.
La Iaşi intră în “Frăţiile de Cruce”, unde urmează un curs de pregătire timp de cîte luni de zile. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi în acelaşi an. Spre toamnă, are loc formarea statului naţional-legionar. După o lungă perioadă de instabilitate în ţară, apărea oportunitatea stabilizării situaţiei şi perspectiva perfecţionării în cadrul Mişcării Legionare se arăta a fi frumoasă.
Din păcate, în ianuarie 1941, acordurile secrete dintre Ion Antonescu şi Adolf Hitler duc la excluderea mişelească a Mişcării Legionare de la conducerea ţării (aşa-numita “rebeliune legionară”). Contrar relaţiilor de pînă atunci, după 21 ianuarie 1941 Antonescu ia decizia de a închide în închisori pe majoritatea membrilor Legiunii. Erau închişi chiar şi copii de 12 ani. Valeriu, nu a scăpat de această nouă prigoană, cu toate că profesorul său universitar, Constantin Anghelescu, l-a apărat la proces, spunînd: “este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.
Din 1941 şi pînă la moartea sa, în 1952, Valeriu Gafencu a fost ţintuit în închisori. A trecut pe la Aiud (1941-1944), Piteşti (1944-1949) şi Tîrgu-Ocna (1949-1952).
Ceea ce a avut loc după zidurile reci ale închisorii reprezintă manifestarea educaţiei pe care o primise în familie şi în Frăţii. Istoria cunoaşte puţine cazuri cînd cineva să se fi manifestat în aşa mod în condiţii de maximă suferinţă (doar, cu excepţia martirilor ortodocşi).
În închisoare, în ciuda cuplitelor lipsuri îndurate şi a necontenitelor chinuri la care a fost supus, Valeriu nu numai că şi-a păstrat conştiinţa curată, ci şi a reuşit să atingă culmi de gîndire şi comportament creştin. Acolo ajunge la seninătatea conştiinţei, stare care s-a răsfrînt în mod benfic asupra comportării sale printre colegii de celulă.
Dintre camarazii alături de care a suferit, şi pe care i-a mişcat prin tăria exemplului, îi său putem enumera pe : Ioan Ianolide (autor “Întoarcerea la Hristos”), Virgil Maxim (autor “Imn pentru crucea purtată”), Traian Trifan, Marin Naidim, Arsenie Papacioc, Traiam Marian, arhimandritul Gherasim, Richard Wurmbrand, etc.
Nu putem trece cu vederea exemplul său de înaltă trăire ortodoxă în relaţia sa cu pastorul evreu Richard Wurmbrand. Acesta suferea, la fel ca şi Valeriu de TBC pulmonar, ambii avînd nevoie de medicamentul numit streptomicină. Cu toate că camaradul Victor Stratan a făcut rost de acest medicament pentru Valeriu, acesta l-a dăruit la rîndu-i, evreului Wurmbrand. Cu toate că toţi din jur au fost şocaţi de gest, Valeriu nu s-a răzgîndit deloc, alegînd să se jertfească pe sine pentru salvarea vieţii unui evreu (care ulterior, s-a convertit la ortodoxie).
Cu atît mai mult impresionează felul în care el, fiind ţintuit la pat în temniţa de la Tîrgu-Ocna, ţinînd capul aplecat şi ochii închişi, povestea felul în care creştinii veneau de la Biserică în dimineaţa Învierii.
La fel, au existat o mulţime de colegi de temniţă care s-au schimbat radical după cîteva zile de contact cu Valeriu Gafencu. Au existat cazuri cînd chiar temnicerii, ajunşi pe patul de moarte, ajungeau să accepte mărturisirea şi împărtăşania după discuţiile pe care le purtau cu dînsul.
Valeriu Gafencu este cel care a avut harul de a-şi simţi sfîrşitul. Astfel, pe 2 februarie 1952, i-a rugat pe camarazi să îi pregătească pentru ziua de 18 februarie o cămaşă, o cruciuliţă şi o lumînare. Iar, cu o zi înainte de sfîrşit, i-a spus lui Ioan Ianolide: “Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte”…
Pentru noi, românii de azi, exemplul lui Valeriu Gafencu este mărturia sinceră şi dreaptă a credinţei în vremuri de prigoană. Chiar dacă în unele aspecte şochează, trăirea sa adînc duhovnicească, jertfa pe care a fost în stare să o dea, este pentru noi o întărire sufletească. Să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a învrednicit cu aşa semeni, care după dreaptă socoteală este numit azi “Sîntul închisorilor”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: