Unirea principatelor române din 1859 și Republica Moldova

24 ianuarie 2011

Moldovenii de la Iaşi sărbătoresc astăzi cu neprefăcută bucurie ziua Unirii Principatelor, când Moldova s-a unit cu Muntenia şi de comun acord au constituit o singură ţară – România. O ţară mai mare şi mai puternică pentru a putea rezista în faţa provocărilor care se arătau în jumătatea a doua a secolului XIX. Este de menţionat că această unire s-a întămplat în pofida vrerilor pe care le afişau Marile puteri ale timpului: Imperiul Ţarist, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii, Poarta Otomană, Austria. Principatele Dunărene, cum erau numite cele două ţări române, se aflau sub suzeranitatea Turciei, iar Rusia avea din 1829 dreptul dobândit de „protectoare a credinţei ortodoxe”. Sub acest pretext ea a luat în 1812 de la turci, trebuie de spus, prin înşelăciune şi mituire, şi a anexat la imperiu partea de la Est de Prut a Ţării Moldovei. Atunci păcăleala ruşilor a mers. Occidentul a rămas cu buza umflată, iar moldovenii - despărţiţi până azi. Pe la mijlocul secolului 19, ruşii au vrut să repete fenta.
Se ştie că Sultanul turc avea încheiate tratate cu puterile occidentale prin care otomanii se obligau să protejeze religia creştină şi bisericele acesteia. Trimisul ţarului, generalul Menşikov a încercat, prin 1850, să negocieze cu Sultanul un tratat nou, care ar fi permis ruşilor să intervină în afacerile religioase ale Imperiului Otoman de fiecare dată când ruşii ar fi considerat insuficientă protecţia Sultanului. Britanicii au aflat primii de presiunile ruşilor şi au sugerat turcilor să nu accepte demersurile ţarului. Supărat, ţarul, dă ordin şi trupele ruse, dislocate pe teritoriul Basarabiei, trec Prutul şi ocupă cele două Principate Dunărene, considerând că Marile Puteri vor rămâne şi de această dată impresionate de grija ruşilor pentru credinţa ortodoxă. Nu a fost să fie, fiindcă în 1853, Marea Britanie şi Franţa, sprijiniţi de neutralitatea Austriei, sar în apărarea Turciei, tocmai pentru ocuparea Principatelor şi atacă Sevastopulul în Crimeea şi Taganrogul la Marea Azov. Ruşii pierd războiul şi conform tratatului de pace de la Paris, sunt obligaţi să îşi retragă trupele din Principate şi să cedeze Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei.

Cea mai importantă consecinţă a tratatului de pace de la Paris din martie 1856 au fost însă deciziile care prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii. Forţele naţionale unioniste din ambele principate, dar şi din Ardeal, cele care încă la 1848 s-au manifestat pentru unirea celor două ţări, au avut de înfruntat rezistenţa unor oponenţi ai unirii, dar şi a agenţilor de influenţă ai Turciei şi Austriei care îşi vedeau puse sub ameninţare interesele imperiale în această zonă a Europei. S-a ajuns până la falsificarea alegerilor în Adunarea ad-hoc a Moldovei, unde prin vot repetat a învins până la urmă partida naţională. În Muntenia majoritatea în Adunare au acumulat-o reprezentanţii Partidului Conservator, care se opuneau unirii. Numai că marea forţă a unirii au fost în ultimă instanţă oamenii simpli, masele de români, ţărani şi meşteşugari, intelectuali şi studenţi. În zilele de 22 şi 23 ianuarie 1859 anume ei au fost aceea care în numar de zeci de mii au împânzit sediul Adunării electorale de la Bucureşti şi au determinat conservatorii să îl aleagă la 24 ianuarie 1859 pe Domnitorul moldovean Alexandru Ioan Cuza, drept Domn al Ţării Româneşti.

Astfel, reuşind în lucrări parcă imposibile şi făcând abstracţie de circumstanţele internaţionale în mare parte ostile acestor lucrări, românii din cele două ţări chinuite de atâta străinătate au decis unirea prin alegerea unui domnitor pentru un singur stat, care abia începea. Marile puteri au fost luate prin surprindere şi puse în faţa unui fapt împlinit. Cu excepţia Franţei, ele au refuzat să recunoască această unire personală. Cu sprijinul Franţei şi datorită unei activităţi diplomatice excepţionale promovate de Mihail Kogâlniceanu, Vasile Alecsandri şi a altor militanţi moldoveni şi munteni, unirea a fost recunoscută de alte puteri europene, principiul faptului împlinit intrând de atunci în uzul diplomatic european. Aşa s-a făcut Unirea de la 1859.

La Iaşi, la Focşani, la Suceava şi Botoşani astăzi e mare sărbătoare. Moldovenii de dincolo de Prut se consideră români şi sunt mândri de faptul că România de azi este o consecinţă a vrerii lor, prin vrerea predecesorilor lor, care sunt şi predecesorii noştri. De ce atunci în Republica Moldova, cea care îşi arogă frăţeşte pe nedrept numele de Moldova, azi nu adie a serbare, nici măcar a evocare istorică. Mă refer la agenda demnitarilor şi instituţiilor de stat, fiindcă în şcoli şi în grădiniţe lumea bună nu uită să îşi amintească şi să se închine marelor fapte ale înaintaşilor. Agenda de fiecare zi a mijloacelor de comunicare abundă însă de declaraţii că moldovenii din Basarabia trebuie să rămână pe veacuri sub protectoratul pravoslavnic rusesc, sub fumurile căruia am fost rupţi de la vatra neamului şi înglobaţi în veacuri de chinuri şi genocid, că este păcat, dacă nu chiar crimă, să te gândeşti, la o dreaptă Unire cu fraţii, ba chiar şi la o nevinovată integrare europeană. Patriarhul Kiril, mitropolitul Vladimir, spionul Pasat, sfetnicul Narâşkin sunt astăzi pe rol de general Menşikov cu 150 de ani în urmă la Înalta Poartă, îndrugând aceleaşi prostii pe seama misiunii protectoare a Rusiei pravoslavnice. Să o aibă Rusia la ea acasă. Numai că noi, românii moldoveni din Basarabia trebuie să spunem lumii că am îndurat îndeajuns şi nu mai vrem să credem în poveşti imperiale ruseşti, că vom munci şi vom lupta, dacă va fi nevoie, ca să avem la Chişinău pe viitor încă o zi de serbare a unirii, alături de cele două pe care le avem şi parcă nu le avem la 24 ianuarie şi la 27 martie. Şi trebuie să convingem lumea că dorim asta. Altfel, Europa, cea care ni se arată acum drept o adevărată forţă protectoare, a noastră, întro nouă misiune de emancipare, ar putea fi pusă a doua oară în faţa unui alt fapt împlinit de moldoveni: că ei acceptă să fie prostiţi pe vecie. Iar asta nu se merită.

2 comentarii:

Ivan Ţurcan spunea...

îmi place istoria

Anonim spunea...

HORA UNIRII

Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viată cu unire
Şi la moarte cu-nfraţire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creste
Si duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură si de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o faimă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: