«Car frumos cu patru boi» (Partea I)

Victor Teleuca, 1990:

«Ecce lingua!
Iata limba!

E o parafraza a ceea ce stim din religie, ECCE HOMO!, expresie apartinand lui Pilat din Pont. A pronuntat-o atunci cand l-a prezsentat pe Hristos multimii infuriate. Iisus purta pe cap o cununa de spini, iar in mana, drept sceptru – o trestie. Ecce homo vine din latina si inseamna IATA OMUL!

In orele lungi de iarna, pana in ziua, facand coada la lapte, apoi paine, din multimea adunata, nu o data, cate un disperat, striga isteric:
- Limba ne-a trebuit?

In aceeasi limba se vorbea despre aceeasi limba ca nu avem nevoie de ea. Si de fiecare data imi veneau in memorie cuvintele lui Pilat cand l-a adus pe Iisus in fata preotimii sa-l judece. Limba tot a fost judecata, rastignita pe cruce, murea, dar peste noapte invia si oamenii, dimineata, dandu-si binete, poate ca nici nu se gandeau la faptul ca BUNA DIMINEATA insemna ceva mai mult, mai plin de taina, adica:
- Limba a inviat!
Iar raspunsul ce urma:
- Adevarat a inviat!
Era limba noastra de toate zilele si toate noptile. (…)

Adica limba, acest Hristos al natiunii noastre, care s-a jertfit pentru mantuirea noastra cu ranile spinilor pe frunte. In acele ore lungi ma gandeam nu o data ca prea mult am vorbit despre limba, cu trebuinta si fara trebuinta. Poeziile noastre despre limba de-a lungul anilor erau intampinate la seratele literare cu nadejde, entuziasm si bucurie. Limba devenise un Mesia al nostru, Mantuitorul, salvatorul. Limba chemase Marea Adunare Nationala si, deodata… prabusirea in gol, in marea criza economica. Si limba din Mantuitor s-a pomenit tap ispasitor pentru cele intamplate. Parca de la limba s-ar fi inceput toate relele. Si la noi, si in celelalte republici unionale, in afara de Rusia, dezghetul total a cuprins si sfera limbii. Doar situatia deplorabila din Rusia si celelalte tari din fostul lagar socialist nimanui nu i-a trecut prin cap sa i-o atribuie limbii.

Multe din necazurile noastre se trag de pe urma politizarii limbii. A implica limba in politica e ca si cum ai implica soarele in politica. Doar sorele ii incalzeste pe toti: si pe cei buni, si pe cei rai.

Cu multi ani in urma, participasem la o serata literara in sala de conferinte a fostei biblioteci «Krupskaia», azi Biblioteca Nationala. Erau prezenti mai multi scriitori. Printre ei, Costenco si Istru. Eu, fiind cel mai tanar, am fost nevoit sa prezidez sedinta. Era prin 1963-1964. Cum era obiceiul, se citeau versuri in doua limbi. Costenco, intors din Siberia, era consultant la Uniunea Scriitorilor, i-am anuntat iesirea la microfon si sala a aplaudat prelung si furtunos. Printre poeziile citite a fost si poezia lui despre limba, poezie intampinata din nou cu aplauze. Costenco, intorcandu-se de la microfon, se apropie de mine si-mi spune:
- Citeste-o si tu pe a ta! Sa stie lumea ca avem si noi o limba.

Dupa ce mi-am facut datoria in fata microfonului, in prezidiu a venit o scrisorica. Ne scria cineva din sala. De fiecare data veneau biletele din sala. Era solicitat un poet sau altul sa mai citeasca ceva ori o anumita poezie care avea priza la ascultatori. Eu am citit biletelul in fata microfonului. Unul din cei prezenti in sala intreba poetii pentru cine scriu in aceasta limba care peste douazeci-treizeci de ani va fi pe cale de disparitie.

Necunoscutul scria intr-o limba perfecta si la urma consemna:
- Nu mai are nici un rost. Nu suntem o limba mare. Ma gandesc si eu cu duiosie la limba noastra, da, e frumoasa, dar frumoasa ca romanta «Car frumos cu patru boi».

Dupa ce am citit biletelul, prin sala a trecut un murmur si de mirare, si de revolta. Ion Vasilencu, care sedea in primele randuri, masiv cum era, s-a ridicat si potoli sala cu o intrebare:
- Cine e dobitocul care a scris biletelul?! Sa se scoale in picioare!

A urmat o tacere mormantala. Faptasul nu a avut taria sa se ridice si sa spuna ca el l-a scris. Vasilencu a umblat cu privirea prin sala ca un proiector cu lumina-i albastra prin noapte pe apele teritoriale ale marii, dar nu gasi punctul de sprijin, de care ar fi putut sa se agate. A mai repetat inca o data «Cine?» si a vrut sa se aseze pe scaun. In timpul acesta, Argentina Josu, care se afla alaturi de Ion Vasilencu, a ridicat mana, vrand sa spuna ceva. Dar ce anume? Un al doilea murmur trecu prin sala. Inseamna ca ea scrisese biletelul. Ion Vasilencu, naucit, tuna cu vocea lui de barbat puternic:
- Tu?
- Eu, zise Argentina Josu. Imi cer iertare, daca doriti, eu as canta «Car frumos cu patru boi».

Dar atunci nu era de cantec. Toti s-au imprastiat. Poetii au parasit ultimii sala. S-a format un gol in care ramanea intrebarea:
- Cine? De ce?

Cu multi ani mai tarziu, participam la o «Luminita» la Orhei. O sala frumos amenajata, cu masute mici. Pe fiecare masuta era cate o floare. Oamenii au venit sa asculte cuvantul scriitorilor. De acu nu mai erau numai cele doua poezii despre limba – a lui Costenco si a mea. Erau o multime de poezii frumoase si proaspete, si diferite, care mangaiau auzul si inima omului. Au fost date citirii poezii inchinate limbii.

Dupa sfarsitul sezatorii, ne-am ocupat locurile rezervate astfel ca sa nu fim singuri. Pe mine m-a invitat un barbat in varsta, bine imbracat, cu vorba corecta, ceea ce m-a facut sa cred ca e invatator. S-a numit, dar nu a spus cine este. Alaturi statea un tanar, care i-ar fi putut fi un fost elev. S-a turnat in pahare, s-au inlantuit toasturile pana cand fiecare masuta deveni o insula autonoma care nu mai avea nimic comun cu celelate. Tanarul tacea solemn fara sa puna vreo intrebare. Eu, totusi, l-am intrebat ce impresie a produs asupra lui serata. Tanarul nu a asteptat intrebarea mea, a privit vinovat parca de ceva, spre barbatul care ma invitase si stranse din umeri, fara sa spuna ceva. Barbatul imi spuse scurt:

- Nu ne stie limba si… si nici nu e nevoie s-o stie.

Tacu o clipa si parca isi reamintea ceva, adaugand:
- Cum a spus cronicarul, noi suntem sub vremi…

M-am bucurat mult ca am cu cine schimba o vorba si de alta natura decat a repovesti anecdote rasuflate si de prost gust. Omul cunostea cronicarii. In orice caz, dadea semne de om cu stiinta de carte. A urmat o pauza grea. O mana necunoscuta goni cuvintele din microspatiul nostru si golul trebuia, se cerea umplut cu ceva. Si barbatul a incercat sa-l umple:

- Despre ce vorbeam noi? Da, despre serata. Frumoasa, de altfel, daca nu erau… poeziile acestea despre limba. Dar dumneata nu te supara. Nu o singura data te aud la radio cu aceasta poezie pe care ai citit-o si aici.

- Ii proasta, am zis eu, si a rosit tocmai si farfuria din fata mea.

- Nu, zise barbatul, eu nu vorbesc ca poezia e buna sau rea. Si de data aceasta mi-a fost mila…

- De ce mila? l-am intrebat. Simteam cum imi fuge pamantul de sub picioare si nu stiam de ce. De ce, de cine ti-e mila?

- De… dumneata.

Am rosit din nou, dar de data aceasta s-a facut rosie nu numai farfuria din fata mea, dar si fata de masa. Am simtit ca se prabuseste pamantul sub mine. Pana acum imi fugea de sub picioare.

- Nu te supara, facu din nou omul, mi-a fost mila nu numai de dumneata, dar si de toti ceilalti cu poeziile despre limba. A scris o poezie Mateevici, si-i destul.

- A scris si Sion.

- Si Sion? Care Sion? E un autor nou? Nu-l cunosc. Ce fel de poezie?

- «Mult e dulce si frumoasa limba ce-o vorbim…»

- Da, intr-adevar, este o asemenea poezie, dar nu stiam ca Sion a scris-o. Poezia asta, parca, e mai de demult, nu-i de azi, fiindca eu am mai auzit-o cu mult mai de mult. E scrisa pana la Mateevici, ori dupa?

- Pana, dar explica-mi de ce ti-a fost mila de noi.

- Imi pare rau. Oameni cu studii si fara simtul vremii. De ce cersiti o limba fara nici o perspectiva cat de cat. Ce prezinta o limba frumoasa chiar, cum e a noastra, in ansamblul limbilor mai raspandite pe glob? Cati insi vorbesc aceasta limba? Doua milioane jumatate – trei?

- De ce numai trei? mi-a tasnit intrebarea printre dinti.

- Fie, nu trei, dar douazeci si trei, ori si cinci, nu-i tot atata? Are vreo influenta limba noastra asupra cuiva, este printre cele patru sau cinci limbi in care se vorbeste oficial la Natiunile Unite? Chiar si din acelea, doua nu mai prezinta cine stie ce mare interes pentru lume. Stii care sunt aceste doua limbi, nu trebuie sa ti le spun. Astazi hotarasc soarta lumii numai doua limbi din cele doua mii si ceva, care sunt pe pamant, rusa si engleza, poate si chineza, dar aceea nu e limba a culturii si stiintei, e mai mult limba fortelor oarbe.

Probabil, ma foiam pe scaunul meu. Imi venea sa ma scol si s-o iau la fuga unde m-or duce ochii, sa agasesc o masina de ocazie si sa ajung mai repede la Chisinau, sa scap de teroarea acestui om. Ceea ce mai puteam face, era sa iau masuta cu sticle si bucate si sa i-o pun in cap, dar pe langa aceste doua forte mai era si a treia, care imi poruncea sa stau pe loc si sa-l ascult ce dorea el anume de la mine.

- Stai, zise omul, parca citindu-mi gandurile, nu incerca sa-ti face de treaba undeva, ca sa nu te mai intorci, in cazul acesta m-as apropia de alt coleg al dumitale si as incerca sa-i spun acelasi lucru, dar nu mi-ar mai ajunge timp. Si-apoi, pe dumneata, ca scriitor, ar trebui sa te intereseze parerea unui tip ca mine, care nu gandeste stereotip ca ceilalti, desi multi imi impartasesc parerile. Unde mai gasesti unul ca mine? Nu gasesti. O singura data in viata iti surade norocul sa te poti intalni cu un timp atat de original ca mine. Eu am facut matematicile, stiu ca doi si cu doi fac patru, pentru dumneata pot face si patru, dar patru ar fi o rutina, pentru dumneata conteaza metafora, aceasta cuprinde necuprinsul, doi si cu doi poate conduce la ideea ca fac mai mult decat patru, ori nu fac nimic. E cu totul alta mancare de peste.

Tanarul de alaturi era foarte atent la cele ce spunea barbatul mai in varsta, dar demostra o atentie falsa, caci el nu cunostea ori cunostea prea prost limba ca sa priceapa ce spune vecinul lui, iar acesta le turna unele peste altele, de parca gasise in mine unicul om caruia trebuia sa i le toarne pe toate, parca de mine depindea soarta lui de mai departe. Am cascat gura sa-i reprosez ceva, dar el m-a oprit:

- Nu-mi poti imputa faptul ca nu-mi cunosc limba, ori ca nu port o anumita dragoste fata de ea. O cunosc si o iubesc, dar altfel. Limba noastra este foarte frumoasa, frumoasa ca romanta pe care o stim cu totii si la auzul careia simtim un nod sarat in gat, lacrima.

- Ce fel de romanta?

- «Car frumos cu patru boi». Poate nici nu stii, nu-ti dai seama, de fapt, ar trebui, cat de frumoasa este, dar e o romanta si, ca o romanta, nu vorbeste despre altceva decat despre ceva trecut, despre ceva ce, daca mai este, apoi e pe cale de trecere. E ca in «La steaua care-a rasarit», numai ca invers, la steaua care apune acum, ori e pe cale sa apuna, desi ea a apus de mult. Se mai vede, lumineaza, dar lumina, sfarsindu-i-se pe drum, lumineaza, venind spre noi cu sfarsitul luminii ei. Stia Eminescu pe atunci care este viteza luminii? Stia, desigur, dar el o facea nu prin stiinta, ci prin intuitie. Eminescu nu scria poeziile ca voi, el le visa si ele prindeau viata prin felul lui de a visa.»

(publicat de ed. «Universul», Chisinau, 2011)

(imagine: http://www.monument.sit.md/old-photos/)