Candela nestinsă

Până în anul 1917 enciclopediile ruseşti atestă dincolo de Nistru circa două milioane de români-moldoveni.

În 1924 „Kominternul”, care-şi avea sediul la Moscova, propune crearea în stânga Nistrului a unei republici autonome moldoveneşti. Scopul iniţiatorilor acestui proiect a fost iniţial „alipirea Basarabiei” la republicuţa care lua naştere în jurul târguşorului Balta, apoi – şi „a întregii Românii sovietice”.

Unul dintre cei mai vehemenţi propagatori ai acestui plan diabolic de distrugere a României se numea Pavel Tkacenko, secretar al comitetului central al partidului comunist român. Acesta la 4 februarie 1924 se afla la Moscova şi semna un memoriu adresat comitetului central al partidului comunist (bolşevic) din Rusia în care printre altele se spunea: „Pe malul stâng al Nistrului în fostele gubernii Herson şi Kameneţ-Podolsck trăiesc în mase compacte nu mai puţin de 500-800 mii de moldoveni, iar conform afirmaţiilor românilor – până la două milioane de moldoveni, care îşi au modul lor specific naţional de trai şi care vorbesc în dialect românesc – limba moldovenească…”

Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în stânga Nistrului urma să servească drept motiv pentru „recuperarea Basarabiei” şi, se spune în sus-numitul memoriu, pentru a servi „URSS drept breşă strategică faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice” (revista „Cugetul”, 1996, nr.5-6, p-55-58). Iniţial, republicii care va lua naştere dincolo de Nistru, afirmă Al. Bădulescu, un cominternist român, semnatar al aceluiaşi memoriu, „tovarăşii de frunte ruşi au fost, într-adevăr, pentru denumirea „Republica Sovietică Română” cu capitala la Balta”.

Dar Pavel Tkacenko (1901-1926), care, ca şi ceilalţi diversionişti, „revoluţionari de profesie”, avea şi un nume real – Iakov Iakovlevici Antipov – a fost categoric împotrivă.

La şedinţele „Kominternului” de la Moscova acesta se prezenta cu un nume ceva mai aproape de funcţiunea sa de secretar al comitetului central al partidului comunist din România – Ursu, şi credea că „ţăranul moldovean trebuie aţâţat la luptă contra românilor.”

Tkacenko-Antipov-Ursu împărtăşea teoria marxistă a luptei de clasă, care urma să se răsfrângă în „chestiunea limbii” şi să ia forma „luptei între două naţionalităţi: moldovenească şi română”, locul moldovenilor, chiar şi în cazul în care şi România devine sovietică, fiind, după părerea sa, „în afara României Sovietice.”

Tkacenko, care ne vorbea aproximativ limba, este unul dintre autorii ideii că „limba moldovenească” e o limbă „diferită” de limba română, că moldovenii ar fi un alt popor decât românii, iar ţărănimea, spre deosebire de celelalte clase, este în Basarabia „o naţiune aparte.”
După 28 iunie 1940 tezele aberante ale fostului secretar al comitetului central al partidului comunist român născut la Tighina, Pavel Tkacenko, au fost inserate în toate manualele şcolare, ele deveniseră „programe ştiinţifice” pentru Academie, Institutul de Limbă şi Literatură, cel de Istorie, catedre, redacţii ş.a., care aveau misiunea să le desfăşoare şi să le propage…

Generaţii întregi au fost intoxicate cu conceptul luptei de clasă care urma să se răsfrângă şi-n „bătălia dintre cele două limbi: română şi moldovenească.”

Victorioasă trebuia să devină obligatoriu, limba cea proletară, care aproape că renunţase la cuvinte, îmbogăţindu-şi în schimb „zestrea” cu înjurături, preluate mai ales din limba rusă.

Numele lui Pavel Tkacenko e pus în manuale, în cântece, cu el sunt denumite uzine, fabrici, biblioteci, colective (colhozul din localitatea în care m-am născut îi purta numele) etc. Scriitorii îi dedicau romane, schiţe, poeme, ode. (…)

După război pe clădirea Academiei de Ştiinţe a RSSM a fost instalată o placă metalică masivă în cinstea lui P. Tkacenko (Antipov) „conducătorul ilegaliştilor comunişti pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români şi unirea cu patria-mamă, Uniunea Sovietică.”

Placa comemorativă, care vorbea de „eliberarea” românilor de sub „jugul” românilor, era ca o sfidare a bunului simţ, a adevărului ştiinţific, o umilinţă la adresa populaţiei băştinaşe, un afront adus tuturor celor care mai păstrau în sufletele lor conştiinţa de neam.

În noaptea de 15 aprilie 1975 placa obscenă a dispărut de la locul ei de pe sediul Academiei de Ştiinţe, fiind distrusă.

Securitatea s-a alertat. S-au făcut investigaţii, anchete, au demarat cercetări. Cel care a atentat la memoria cominternistului notoriu s-a dovedit a fi un tânăr de 20 de ani, Alecu Reniţă, student la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Moldova. A fost arestat chiar în sala de studiu, fiind exmatriculat din facultate „pentru activitate antisovietică şi naţionalistă” mai înainte de a fi scos din clădirea universităţii.

După ce fiul lui Dumitru Reniţă, director al şcoalii din satul Abaclia, raionul Cimişlia, a afirmat, în cadrul anchetelor din subsolurile securităţii chişinăuiene, că „URSS nu a eliberat, ci a ocupat Basarabia”, că „Moldova e pământ românesc” şi „moldovenii sunt români”, doi ofiţeri securişti l-au sfătuit pe junele rebel să se declare nebun şi va fi graţiat. Dar el a refuzat, preferând să fie judecat.

Dosarul lui a fost examinat de către judecătoria sectorului Centru, care în urma unui proces-farsă l-a condamnat pe Alecu Reniţă, în baza art.218, al. II, la 3 (trei) ani privaţiune de libertate pentru profanarea plăcii comemorative a unuia dintre „părinţii statului nostru Pavel Tkacenko.”

Trei ani de zile (1975-1978) acest tânăr curajos a stat închis în subteranele carierelor de piatră de la Brăneşti. Cu fruntea sus a tăiat piatră, a încărcat stâncile sfărâmate în coşuri de camioane, a suferit, a îndurat umilinţe, dar a refuzat categoric să scrie orice cerere de graţiere. Ar fi fost imediat graţiat dacă se dezicea de afirmaţiile lui din timpul anchetei. Regimul l-a umilit, l-a scuipat în suflet, s-a răfuit cu el, dar nu l-a îngenuncheat. Ieşit din penitenciar, Alecu Reniţă a reluat, prin alte metode, lupta pentru adevăr şi cauza naţională.

Începând cu 1986 am lucrat împreună la săptămânalul Literatura şi Arta. La 15 iunie 1989, am făcut cu el şi cu alţi câţiva colegi, în clandestinitate, primul număr cu grafie latină al săptămânalului, cu aproape trei luni de zile înainte de legiferarea acestui alfabet la 31 august 1989. În 1990 a devenit deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, care a votat ruperea de imperiul sovietic. (…)

În ultimii douăzeci de ani a făcut numeroase interpelări la SIS cu rugămintea să-şi poată vedea dosarul. Dar i s-a răspuns mereu că acesta nu există. E posibil să i-l fi distrus chiar cei care l-au instrumentat. Ca să li se piardă urmele. „Până la urmă e un noroc să lupţi pentru naţiunea ta şi să suferi pentru ea”, zice Alecu Reniţă. Şi tot el adaugă: „Suferinţele prin care am trecut le ţin minte şi le consider ca pe un dar şi o contribuţie în numele rezistenţei româneşti din Basarabia ocupată de sovietici.”

L-am ştiut mereu la toate manifestările naţionale, amestecat printre cei mulţi. Era unul dintre ei. Se vroia unul dintre ei. Se mai dorea un anonim. Ca şi atunci, în 1975, când în numele acelor mulţimi deşteptate a protestat contra minciunii oficiale, contra unui regim de ocupaţie. Nu s-a bătut niciodată cu pumnul în piept pentru fapta sa de eroism. N-a rupt cămaşa de pe el ca să arate cât a suferit pentru Neam şi Ţară. Nu a cerut recompense morale sau materiale.

Şi totuşi… Domnule preşedinte interimar Mihai Ghimpu! Alecu Reniţă are nevoie de o reabilitare oficială, dar nu din partea torţionarilor săi, ci din partea şefilor statului pe care i-a ajutat să ajungă unde au ajuns cu sacrificiul său din tinereţe şi cu eforturile sale de-a lungul întregii vieţi, cele care au făcut, în perioada unor vântoase crâncene ce ne mai vâjâie în timpane, să pâlpâie candela demnităţii Basarabiei româneşti.

Nicolae Dabija

(Sursa: Literatura si Arta, Nr. 42)