Trușenii de altă dată

Text publicat in revista Viața Basarabiei:

I. Trușenii de altă dată:
(...) La noi în Trușeni erau patru crâșme răzășești, câte una de fiecare din cele patru baștine - Ivașcova, Benga, Piscul și Frasna - pe cari au descălecat odineoară cei patru bătrâni, cari s’au așezat aici: la început ca odăeri, iar mai apoi au făcut și sat; însă nu pe seliștea de acum, dar în altă parte, mai la față, pe locul numit Târlăești, lângă iazul cei mare de adineoară, cu pește și moară cu două pietre, din Valea Bacului, unde se încep Cheile Bacului. Mai aveau trușenenii și un ratoș, în afară de sat, la șleahul din Valea Bacului, unde poposeau taberele de care încărcate cu povară, ce mergeau în susul sau josul Bacului. (…)

Nici crâșmele răzășești din sat, nici ratoșul din Bâc al trușenenilor nu mai sânt demult; însă amintirea lor mi-a rămas dragă. De multe ori, în serile de iarnă, când gerul era moale și omătul adălbea întunericul nopții, se grămădeau în ele, deavalma cu mic cu mare, răzășii și mazâlii, pentru « a mai sta de horbă » (...). La aceste șezători puteai afla obârșia tuturor trușenenilor: cine, de când și de unde a venit și ce soiu de oameni sînt.

Atunci aflai, că cutări sînt răzăși de baștină, adică dela începutul satului, iar cutare de cumpărătură, adică și-au cumpărat rezeșia (…). Că cutări nu-s moldoveni curați, da-s neam de grec, de turc, de tătar, de leah sau de arman. Că al de Grozav sînt veniți din Tutova; al de Bădros, ce le mai zice și Chitorag - din Bucovina; al de Crăciun - din Odobești; al de Ionel dinspre Galați; al de Isac din Jigâlia Vasluiului, al de Haidău - din robia boerilor de peste Prut; al de Bag - din robia ungurilor, al de Vârlan - din țara leșească, al de Ionașcu din Ieși, alde Tâlmăciu din Ucraina: în sfârșit adunătura de tot felul și de tot neamul.

Că unul de al de Apostol Dănilă a fost șetrar; că un Dumbravă a fost ocolaș; că stră-răstrăbunul unor neamuri de frunte, de rezeși și mazâli, din Trușeni, Grecul bătrânul, a fost cămăraș la Ștefan Vodă și că al de Ionașcu sânt cimotii, adecă rubedenii, de ai serdarului Vasile Onofrei din Eși.

Că toate moșiile din Țara Moldovei sînt însemnate pe o piele de bivol, care se păstrează la Eși.

Că Ștefan Vodă a fost un mare voevod de oștiri: isteț la minte și iscusit la vorbă, dar strașnic de avan; că chiar când îți hărăzea o moșie, îți trăgea și o palmă, ca să ții bine minte hotarele daniei și să nu uiți, că-ți este stăpân și domn; că în bătălie era așa « de șioros », că la soare te puteai uita, dar la dânsul - ba, ba, ba!...

Că Stâlpul Murgului de lângă colnicul din pădurea Căprienii, dintre Trușeni și Scoreni, de aceia îi zice așa, pentru că acolo a crăpat calul lui Ștefan Vodă, după o încăerare pe care a avut-o cu tătarii pe valea Duralea de pe Isnovăț, între satele Durleștii și Dăncenii de azi. Că împrăștiindu-i pe tătari a luat-o iute cu ceata lui pe valea Bostăncei în sus prin pădure. Și când a ajuns la locul numit Valea Pământului și a cârnit-o hoisa la stânga prin pădure spre Scoreni, ca să răsbată la mănăstirea Căprienei; atunci i-a crăpat de atâta goană calul lui cel murg, pe care-l călărea.

Nici odată n’am auzit pe trușeneni să zică: « Ștefan cel Mare » dar numai « Ștefan Vodă » sau « Ștefan Voevod ». Odată l-am întrebat pe moș Dumitrache Chitorag-Grozav - despre care Ștefan Vodă tot vorbesc ei? Că au fost mai mulți, n’a fost numai unul? Și dânsul mi-a răspuns, că Ștefan Vodă cel adevărat - mare arhistratig și voevod de oști - a fost unu-singur.

Din vre-o cinci sute de gospodari răzeși, câți erau în Trușeni pe la anii 1885, vre-o 70 erau mazâli purtând familiile: Arhiri-Vârlan, Bostan, Gavril-Gheuca, Duca, Jereghie, Ionașcu, Ionel, Mădan, Muntean, Popa si Roșior.

Răzeșii țărani se atârnau cu multă cinste către răzășii mazili; că pe când țăranii își ziceau unul altuia « cumătre » - Doamne ferește! să-i zică așa unui mazâl, ci numai « căpitane » și nevestei lui « cucoană ». (…) Despre mazâlii adevărați se spunea că s’ar trage dintr’o domniță, iar cei-lalți sunt răsăriți din rupta de visterie, din bimbășări, din rupta de cămară sau sînt acolisiți. (…)

Insă se întâmpla și alt fel: un mazâl oarecare - bine înțeles pe vremea Moldovei - n-avea grijă să se ducă la Eși, să-și treacă ficiorii în cartea mazâlilor de la ținutul său; și atunci rămâneau în rând cu țăranii: plăteau bir, făceau de strajă, de beilic, și erau judecați și bătuți cu vergile ca și țăranii; dar satul știa că-s mazâli rătăciți, cari și-au prăpădit boeria.

Mazâlii îi întreceau pe țărani în deșteptăciune și erau mai hâtri, mai șireți, iar la vorbă mai iscusiți și mai isteți; căci mai toți erau știutori de carte. Vorbeau din Ezop, din Tilu Bohoglindă, din Alecsandrie, din Viețile sfinților și din Psaltire. (…)

Mazâlii aveau obiceiul de a-și pomeni unul altuea strămoșii până la al cincilea și chiar al șaselea nekm. Se zicea: Chimlui Mitachi a lui Vasile a lui Ion Darii, Andrii a lai Mitachi a lui Onofrei Chirică a lui Darii a lui Grigoraș Mădan. De vre-o două zeci de ani în urmă mazâlii au părăsit acest frumos obiceiu, care ținea neuitată pomenirea străbunilor și au deprins formula de cinste și politeță rusească. Nu se mai zice Simionaș a lui Vasile a lui Ștefan a lui Dumitrache Roșior, dar se zice ca la boerii cei rusești: Simion Vasilivici. Și aceasta chiar și în ziua de azi în anul de la unire al cinsprezecelea.

Gheorghe V. Madan.

(Este redat limbajul textului din revista Viața Basarabiei, iunie 1932)

II. Trușenii:
Trușenenii băștinași susțin, că satul lor este mai vechiu decât orașul Chișinău; că răstrăbunii lor au fost descălecători de țară pe aceste locuri; că pe atunci nu se pomenea încă de târgul Chișinăului și că pe locul unde-i azi biserica Mazarachi din Chișinău era o capiște pâgâneascâ a tătarilor capcâni.

Dintr’o veche spiță de neam, la butucul căreia stă: « Grecul bătrânul de moșiile Grecii de Tohatin, Grecii de Highidișii și Ivașcova satul Trușeni », se vede, că unele neamuri din Trușeni, cum sînt Mădăneștii, Grecu-Vrâncenii, Moiseștii, care se trag din acest bătrân, au ajuns azi la a paisprezecea generație. Dar se zice că neamul Nițuleștilor este și mai vechi pe aceste locuri.

Legenda povestește, că numele satului vine de la numele moșiei, iar numele moșiei de la un căpitan de tătari « Truș-han » ceea ce înseamnă pe moldovenește « Hanul cel groaznic ». Se zice că odinioară îi pierise lui Ștefan Vodă multă oaste și ca să-și o tocmească la loc, s’a dus să caute oșteni și printre răii din inchisori.

Și venind într’o ocnă de sare a zărit niște oameni foarte zdraveni. Aceștia erau Zubrea haiducul cu cei doi ficiori ai săi și cu alți haiduci din ceata sa. Și cum săpau la sare i-a întrebat pre dânșii Domnul:
- Vi-i greu, hai?
- Greu, greu, Doamne! - a răspuns Zubrea haiducul.
- Măi, eu vă ert osânda, vă slobod din gherlă și vă voiu milui și cu daruri, dacă mă veți ajuta să stârpesc niște cete de tătari de pe valea Bacului și a Ichelului, de care nu mă pot mântui; că nu vor să plăteaecă nici un bir și es necontenit la șleahuri pentru prădăciuni.
- Mergem, Doamne, unde-i porunci, numai să scăpăm din țintirimul ista! - răspunseră haiducii.
Și a pornit ceata alcătuită din haiducii lui Zubrea, supravegheată de oștenii și căpitanii domnești, spre acele locuri de pe Bac și Ichel.

Într’o noapte au zătrit pe tătarii lui « Truș-han », cari aveau staniștea pe moșia Trușenilor de azi.
In altă noapte i-au stârpit pe tătarii de pe Ichel, cari aveau staniștea unde sunt Zubreștii de azi. Cei cari au rămas teferi și-au luat lumea-n cap și au fugit îți pustie.

Și le-a dăruit Ștefan Vodă căpitanilor moșii și oștenilor răzeșii pe aceste locuri, pentru ca să-și facă sate. Și i-a miluit cu mici răzeșii și pe ocnașii din ceata lui Zubrea haiducul. Și au întemeiat căpitanii sate înconjurate de hindichiuri cu gard pe locurele rămase pustii.

Hergheliile de cai, turmele de oi, cirezile și tamazlâcurile de vite albe rămase de la tătari și le-a luat Ștefan Vodă sie-și; dar a lăsat și oștenilor o parte, ca să aibă cu ce-și porni gospodăria în noile locuri. Oștenii și haiducii cari n’aveau femei și-au oprit cu de-a sila și câte o tătăroaică mai potrivită (…); căci, de, era pustietate pe aceste locuri, și nici țipenie de moldovancă nu se pomenea. Și așa s’au întemeiat satele Trușenii și Zubrești și altele în această margine de țară.

Din căpitani au eșit mazâlii de azi, din oșteni - răzășii, iar din haiducii-gherlani - țăranii cei proști. Și de aceia mazâlii nu se amestecă și nu se încuscresc cu țăranii cei proști, fiindcă acestea sunt « soiu prost » « neam de gherlani » adică de ocnași. Numai cu răzășii de frunte se împrietenesc și se înnemuesc. Și de acea prin codrii Bacului și Orheiului se mai întâlnesc și azi moldoveni, cari spun, că se trag din tâlhari. (…)

Gheorghe V. Madan

(Este redat limbajul textului din revista Viața Basarabiei)

(Sursa imagine: http://www.monument.sit.md/old-photos/)