Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Mircea Druc, Leonida Lari despre mișcarea de eliberare națională din Basarabia

Mişcarea de eliberare naţională, al cărei exponent era Frontul Popular din Moldova, îşi are începutul la 3 iunie 1988, când în sala mare a Uniuni Scriitorilor din Chişinău, în cadrul unei adunări a intelectualităţii, s-a constituit un grup de iniţiativă pentru susţinerea democratizării. O asemenea implicare a intelectualităţii nu mai fusese consemnată până atunci. Şi primul Parlament al Republicii Moldova a avut în componenţa sa un număr record de oameni de cultură, precedent care nu s-a mai repetat în noua republică independentă şi suverană. Imaginile cu scriitorii, poeţii şi muzicienii care vorbeau în faţa a sute de mii de oameni în Piaţa Marii Adunări Naţionale, mai stăruie şi azi în amintirea multora. Dar în ultimii ani multe lucruri s-au schimbat şi în preajma aniversării, tot mai mult se discută despre realizările şi eşecurile perioadei care a precedat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Vârfurile culturale care au stat în fruntea mişcării de eliberare naţională au dispărut într-un con de umbră. Mulţi nu mai sunt în ţară, unii au plecat dintre cei vii, iar alţii se declară amăgiţi sau îi regăsim înrăiţi că nu mai au împotriva cui lupta. Nu puţine sunt vocile care afirmă tranşant că mişcarea de eliberare naţională a falimentat din cauza calităţii elitei culturale, care nu a avut curajul să meargă până la capăt. Nu ne propunem să judecăm şi nici să căutăm vinovaţi. Ziarul FLUX vă prilejuieşte o întâlnire cu personalităţi care au fost antrenate în această mişcare de eliberare naţională şi care fac o reconstituire a evenimentelor din acea perioadă, dar şi un exerciţiu de memorie a unui 27 august de pomină.

Academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: „Am obţinut sentimentul unităţii spaţiului cultural românesc”

„Cred că problema fundamentală cu care ne confruntam atunci era problema identităţii noastre, a limbii pe care o vorbim, a alfabetului latin, a simbolurilor naţionale. Am cunoscut un cumplit proces de deznaţionalizare sau mancurtizare, dacă e să spunem după cunoscutul roman al lui Cinghiz Aitmatov. Implicarea personalităţilor din cultură în mişcarea de eliberare naţională a fost o reacţie foarte energică la acest proces de deznaţionalizare şi la alt proces asociat, procesul de conspirare, de ascundere a adevărului. Ceea ce ne-am propus noi odată cu perestroika gorbaciovistă a fost să spunem adevărul. Şi am făcut acest lucru şi prin intermediul unor intervenţii publicistice prin „Literatura şi arta”, în special, prin „Литературна” газета”, care a zguduit bine atunci sistemul sovietic. De aceea ne-am implicat noi, era un strigăt existenţial, nu era o mişcare, pur şi simplu, o sincronizare cu procesele care aveau loc. Marţi la Academie s-a vorbit despre destrămarea URSS şi au fost enumerate nişte argumente de ce s-a destrămat URSS – fiindcă a promovat o ideologie a totalitarismului. Pe urmă, URSS la acea oră promova o politică de ideologizare, de supunere a tuturor instituţiilor unei singure păreri, care era cea a partidului comunist, URSS nu avea sistemul de informare pe care îl aveau deja ţările străine. Dar ceea ce s-a întâmplat la începutul anilor ’90 a fost reacţia marginii contra centrului şi noi, în special, în cultură am ţinut să ne întoarcem la centru, adică, să scăpăm de această marginalizare prin subordonare ideologică, prin imposibilitatea de a spune adevărul, prin tot uriaşul mecanism de ştergere a identităţii care funcţiona pe acele vremuri. Toate astea ne-au determinat să ne implicăm activ în politică. Dar aş dori să nuanţez un pic lucrurile, fiindcă, bunăoară implicarea mea personală a fost nu în politică propriu-zis, eu am făcut o politică cu nuanţă culturală, nu partizanat politic. Aveam nişte imperative ale culturii naţionale pe care le-am promovat atunci prin intermediul politicului.

Instituţionalizarea sovietică, poliţia politică, mecanismele uriaşe de subordonare, de ideologizare, pe astea noi le-am suferit la limită, de aceea şi reacţia noastră a fost, poate, mai aprigă, mai energică decât în alte republici care nu au cunoscut acest proces într-un asemenea grad de intensitate ca la noi.

Nu aş spune că mişcarea de eliberare naţională care a avut în frunte elita culturală a fost un fiasco. Astăzi scriem în alfabetul latin, care este o victorie, bineînţeles, lucrurile sunt înjumătăţite, nu avem încă limbă română declarată limbă de stat. Noi am obţinut libertatea de exprimare, pe care nu o aveam. Şi multă lume ne întreba: „Şi ce aţi obţinut?” Am obţinut libertatea de a spune adevărul. Şi dacă ne referim la clasa literară, astăzi nu mai este cenzură şi nu mai avem scriitori de limbă română şi scriitori de limbă moldovenească şi nimeni nu scrie în moldoveneşte. Problema limbii s-a politizat, dar această problemă nu există în cadrul nostru, literar. Nu mai sunt scriitori care spun că scriu moldoveneşte. Noi am obţinut şi acest sentiment al unităţii spaţiului cultural românesc. Noi ne-am încadrat şi ne încadrăm în continuare într-un singur spaţiu cultural. Şi aceasta este o mare victorie, iată de ce nu sunt de acord cu cei care vorbesc despre un fiasco total. Că lucrurile s-au împărţit, au apărut interese partizane, au apărut partide, au apărut scindări în cadrul forţelor de orientare democratică şi naţională, astea sunt lucruri fireşti şi, pe de altă parte, apele s-au despărţit de uscat, ştim noi cine şi ce hram poartă, aşa că toate aceste scindări au şi binele lor”.

Ion Hadârcă, poet şi scriitor: „La o judecată obiectivă a istoriei cred că avem cu ce ne îndreptăţi”

„Eu sunt cel care, îndată după declaraţia de independenţă, am promovat în Parlament proiectul de lege despre imnul de stat al nou-declaratei republici suverane şi independente Republica Moldova, care nu avea imn. „Deşteaptă-te, române” se cânta chiar în acele clipe în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Imnul a fost votat cu majoritatea de voturi. Nedumerirea mea este că apoi acest segment din stenograma şedinţei a dispărut, fapt care, peste câţiva ani a fost una dintre cauzele anulării imnului „Deşteaptă-te, române”, ca imn de stat. Oricum, acesta este şi un moment din biografia mea de creaţie şi de politician. Sper eu, lumea nu va uita că şi datorită subsemnatului, această ţară şi-a început independenţa cu imnul „Deşteaptă-te, române”, care este echivalent tricolorului şi altor simboluri care justifică existenţa sub aspect istoric al suveranităţii, al neatârnării, al istoricităţii acestei mişcări naţionale. Or, problemele, bineînţeles că sunt cu totul altele acum şi nu ştiu dacă putem raporta şi ne putem raporta mental la tot contextul în care a fost înfăptuită independenţa şi, de fapt, etapele acesteia. Lumea judecă astăzi mecanic, că a fost 27 august şi s-a votat declaraţia de independenţă şi atât, pe când toate lucrurile acestea au avut o durată în timp, o pregătire. Şi pregătirea aceasta a demarat la mijlocul anilor ’80, cu primele dezbateri scriitoriceşti ale intelectualităţii de creaţie. Pe urmă a fost etapa când s-au format primele grupuri ale mişcării democratice întru susţinerea restructurării, care apoi s-a revărsat şi a crescut într-un Front Popular. Au existat doar nişte grupuri care discutau mai mult sub aspectul capacităţilor şi al posibilităţilor noastre de a rosti adevărul. Erau principiile unor restructurări care, în ansamblu, chiar dacă viza doar o restructurare de suprafaţă a unui imperiu, pentru noi însemna o restructurare de fond şi ajungerea la rostirea adevărului şi încă din anii ’87, mai ales de la prima Adunare Generală care a modificat structura şi conducerea şi regulamentul şi programul de activitate al Uniunii Scriitorilor, aceasta a fost în primăvara lui ’87, de atunci şi până în ’88, la constituirea mişcării de restructurare, iar apoi a realizării acestor obiective, a trecut un timp. Adică, sunt nişte etape şi etapele acestea nu pot să ocolească Marea Adunare Naţională din 27 august, dintr-un alt 27 august, 1989. Această Mare Adunare Naţională şi acest moment culminant în mişcarea noastră de trezire a conştiinţei naţionale, de fapt, a însemnat fuziunea problematicii, a aspiraţiilor intelectualităţii de creaţie cu a poporului, care a venit şi a dat acestor schiţe de program, mai multe doleanţe, tendinţe, a devenit expresia voinţei poporului. De aici, iarăşi, a mai fost un timp până a fost posibilă formarea unui Parlament, desigur, în condiţiile regimului imperial, formarea unui Parlament care poate fi recunoscut drept unul democratic. Ei bine, acest Parlament democratic este sursa de emanaţie a acestei declaraţii de independenţă, precedată de o declaraţie de suveranitate în condiţiile imperiului sovietic, în condiţiile când nici una dintre fostele republici sovietice nu se declarase suverană. Noi am fost primii şi acest lucru, iarăşi, se uită. Cu un an înainte, în 1990, recunoscusem declaraţia de independenţă a Lituaniei în condiţiile acelea foarte ostile şi eram gata să votăm şi noi acelaşi lucru, că eram aşteptaţi de celelalte republici ex-sovietice să facem acelaşi lucru. N-ai zice acum că nu au fost coapte condiţiile. Părerea mea este că premisele existau cu mult înainte, nouă ni s-a impus un conflict militar la Nistru. Şi noi cunoaştem dedesubturile, pentru că în acea perioadă eu am fost şi deputat în Sovietul Suprem al URSS în Congresul Deputaţilor Poporului URSS şi cunoaştem dezbaterile asupra proiectului noii Constituţii a URSS, a participării noastre la un nou tratat unional, refuzul votării acestui tratat etc. Cu un an înainte ni s-a spus că dacă nu vom semna acest nou tratat unional, vom avea încă două republici pe teritoriul ţării noastre şi acest lucru era, practic, garantat de către centrul imperial, erau mecanisme clare de forţă, care exercitau presiune asupra noastră ca să nu se voteze, lumea să fie ostilă însăşi acestei idei de independenţă. Şi al treilea moment, care este pur subiectiv, acela cu care am şi început, pentru noi şi pentru mine, ca unul din reprezentanţii acestor aspiraţii în Parlamentul Republicii Moldova, faptul că am promovat imnul „Deşteaptă-te, române”, deja punea alt subtext şi redirecţiona clar această independenţă, adică, era o independenţă antiimperialistă, o independenţă care se vroia cu totul ruptă din contextul acestui imperiu şi readusă în albia firească a limbii, a istoriei, a spaţiului nostru geografic şi reîncadrată în analele fireşti. Noi vedeam în felul acesta lucrurile. Poate că există multă naivitate sau multe lucruri care stârnesc dezbateri, critici, dar mie mi se pare că direcţia a fost şi rămâne clară şi neamendabilă în coordonatele sale esenţiale. Dar să afirmi că acea intelectualitate, sau acea generaţie a suferit un fiasco, mi se pare că este o lipsă de responsabilitate a unor oameni care vor să nege totul şi nu ştiu în cazul acesta ce să pună în loc. Că nu a existat premise istorice pentru a realiza mai multe, asta este cu totul altă discuţie, să judecăm foarte treaz şi fără tendenţiozitate lucrurile şi atunci vom vedea care au fost şi mai sunt direcţiile reale. Evident că înaintea puciului din 19 august 1991, care a precedat declaraţia de independenţă, multă lume a uitat şi de acest puci, toate aceste premise despre care vorbesc, erau încă foarte vagi, neclare, a trebuit să vină un puci ca să orienteze chiar partea cea mai nehotărâtă, indecisă, obscură a Parlamentului, care, iarăşi, era destul de impunătoare, chiar şi în condiţiile când circa 150 de deputaţi din Transnistria, în Parlamentul de 380 de deputaţi, aşa era, de fapt, configuraţia Parlamentului, nu participau la şedinţe. Şi atunci independenţa s-a votat cu circa 270 de voturi şi cam asta era situaţia şi contingentul real al acelui Parlament. Parlamentarismul presupune deja cu totul altceva. Consider că aici punctul nevralgic şi momentul cheie aşa cum văd eu şi cum am văzut şi aşa, unii spun că de ce s-a dizolvat înainte de vreme acel Parlament, dacă el se considera atât de eficient. Imediat după declaraţia de independenţă, trebuia să anunţăm noi alegeri. Asta este realitatea, pentru că s-a consumat perioada aceasta sovietică, evident, Parlamentul nu mai era funcţional şi după declaraţia de suveranitate şi independenţă trebuia adoptată noua Constituţie, or, adoptarea noii Constituţii s-a tărăgănat cu câţiva ani buni şi era deja emanaţia unei cu totul altei mentalităţi, mentalitatea regresivă care vroia să reinstaureze totul pe vechi. Decalajul acesta a devenit ireconciliabil, mulţi au fost înlăturaţi, alţii s-au dezamăgit şi au plecat, alţii, Dumnezeu să-i ierte, nu mai sunt în viaţă şi e cazul să fie pomeniţi şi ei în acest context. Este vorba de Gheorghe Ghimpu, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Pavel Gusac, Nicolae Costin… Este amoral, pur şi simplu să spunem că a fost un fiasco. Au fost clipele de vârf ale mişcării de atunci şi e bine să fie lăsate sub aspect istoric. La o judecată obiectivă a istoriei, eu cred că noi avem cu ce ne îndreptăţi”.

Mircea Druc, în prezent Consilierul preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României, cercetător ştiinţific, Bucureşti: „A dispărut URSS şi asta a fost menirea mişcărilor de eliberare naţională”

„În perioada mişcării de eliberare naţională eram preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Şi în luna mai 1990, am modificat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Pe urmă eu am fost destituit cu implicarea masivă a preşedintelui Snegur şi a agrarienilor în mai 1991. Puciul din august a avut loc în august 1991 şi în luna decembrie, de jure, a dispărut RSSM şi a apărut Republica Moldova ca stat independent.

Mişcarea de eliberare naţională în fostul imperiu sovietic nu a fost un fiasco, datorită rezultatului ei final. A fost o mare victorie, fiindcă această mişcare a elitelor culturale, a umaniştilor, în primul rând, aceştia au fost care au pornit schimbarea, n-a fost elita nomenclaturistă din complexul agromilitar sau militar-industrial şi nici elita de partid, ci intelectualii: Evtuşenko, spre exemplu în Rusia, poeţii şi scriitorii în Republica Moldova au dărâmat URSS, ce poate fi mai eficient decât acest rezultat final. E păcat să acuzăm elitele intelectuale şi nu numai în Basarabia. Luaţi tot ce s-a făcut, ce au făcut balticii, caucazienii, Asia Centrală, Ucraina şi chiar Rusia. A dispărut URSS şi asta a fost menirea mişcărilor de eliberare naţională.

Unde este acum Voznesenski, Evtuşenko, unde sunt cenaclurile de la Leningrad, Moscova, cluburile ziariştilor? Forţa motrice în destrămarea URSS au fost intelectualii, după aceea au trecut anii şi noi trăim într-o societate unde puterea nu mai este spiritul sau vorba sau cuvântul, puterea este capitalul. Noi am trăit în societatea comunistă, iar în societatea comunistă domină puterea politică. Acum trăim într-o societate numită capitalistă şi în societatea capitalistă capitalul decide şi de aceea intelectualii, poeţii, scriitorii, muzicienii, pictorii, medicii nu au capital, deci nu au puterea nici economică, implicit, nici puterea politică.

De jure, în Republica Moldova limba română nu a fost adoptată limbă de stat, dar a obţinut grafie latină în august 1989. Altceva e că, fiind 75 la sută în Basarabia, nu putem face nici cât 52 la sută în Letonia la Riga. Păi, asta este deja: „stai măligă că te mănânc şi cu apă te împing!” Asta este deja ineficienţa noastră, ca sportivii care nu pot să bată golul. În privinţa limbii era următoarea dilemă, să acceptăm sintagma limba moldovenească cu grafie latină. Cel mai important a fost să avem grafia latină, să scriem în grafie latină, deşi s-a numit în continuare moldovenească. După ce am primit independenţa, cine nu ne lasă să numim limba aşa cum este? Ziarele de la Chişinău scriu în limba română, site-ul Guvernului este cu litere latine, într-o română cât de cât, deşi cu „î” din „i”. Timp de o sută de ani, Argentina a vrut limbă argentiniană şi pe urmă şi-a dat seama că e curată prostie şi au recunoscut limba spaniolă. Chiar şi extremiştii cubanezi vroiau limbă cubaneză, deşi graţie înţelepciunii avocatului Fidel Castro au acceptat, totuşi, că vorbesc limba spaniolă. Unde sunt scriitorii, poeţii? Timpul s-a schimbat. Forţa motrice în destrămarea imperiului sovietic au fost intelectualii, acum au devenit capitaliştii, mafioţi sau buni şi cinstiţi, capitalul decide”.

Leonida Lari, poet, deputat în Parlamentul României: „Reunificarea se face în capitala ţării!”

„Am vorbit şi în Parlamentul Republicii Moldova şi în Parlamentul URSS despre drepturile poporului român şi despre jafurile teritoriale săvârşite de imperiul sovietic împotriva României. De ce m-am implicat în mişcarea de eliberare naţională? Pentru că vreau ca nepoţii şi copiii noştri să aibă o ţară întregită, să aibă dreptul la limbă, la grafia latină şi la istoria română, să nu moară ţara aceasta, pentru că fără limbă poporul moare.

La Chişinău eu am văzut moartea cu ochii de patru ori, şi în faţa Parlamentului, şi la Teatrul Verde, şi la Ministerul de Interne când domnul Voronin conducea acest minister şi atunci când zeci de tineri cântau cântece patriotice la monumentul lui Ştefan cel Mare. M-am implicat în această mişcare pentru că nu-mi place moartea, mai ales moartea copiilor. Eu iubesc viaţa şi libertatea şi pentru că îmi place libertatea, n-am intrat nici în sistemul KGB, că mi s-a propus acest lucru la 18 ani când eram studentă eminentă la facultatea de filologie, nici în Partidul Comunist la 27 de ani când mi s-a propus, lucram pe atunci la ziarul „Literatura şi arta” şi am fost dată afară din serviciu pentru că nu am vrut să intru în partid, şi n-am intrat nici în securitatea română, că la bătrâneţe mi s-a propus şi asta. N-am putut să uit sfatul tatălui meu, profesor de matematică, care mi-a spus: „Fata tatei, să nu intri niciodată în sistem”. Eu eram un copil, aveam 16 ani şi l-am întrebat ce înseamnă sistem şi tata mi-a răspuns: „Sistemul, în ceea ce priveşte ţara ta este: KGB, Partidul Comunist şi securitatea română”. Şi eu nu am intrat în sistem, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu şi de îngerii lui decât de oameni.

Să fi luptat românii basarabeni pentru limba română încă 100 ani, tot nu obţineam nimic singuri, fără voinţa clasei politice de la Bucureşti. Or, reunificarea ţării nu se face nici de la Chişinău, nici de la Cernăuţi, nici de la Braşov, nici de la Sibiu, se face în capitala ţării, la Bucureşti! Şi eu am înţeles acest lucru când, două nopţi la rând mi-au fost împuşcate geamurile casei, am luat copiii şi am venit în România. Nu m-am temut de moarte, am vrut o schimbare. Din păcate, la Bucureşti am găsit oameni puşi pe înavuţire grabnică, nu le ardea lor de reunificare. În loc să facă poduri de flori, mai bine schimbau ecartamentele de la căile ferate, mai bine făceam firme mixte, moldo-române. Am venit eu o idealistă, o visătoare să schimb placa la Bucureşti? Păi, ei se uitau la mine ca la o naivă, ca la un poet care nu trebuie nimănui în ziua de astăzi. Acum eu mă bucur foarte mult de acest proiect de curăţare a clasei politice de la Bucureşti, să se afle cine şi ce a făcut. La Chişinău îmi era greu că vroiau să mă lichideze fizic, la Bucureşti e greu din punct de vedere moral”.

Autor: Liliana POPUŞOI