Ce înseamnă toleranţa?

16 martie 2010
Astăzi, cuvîntul „toleranţă” a devenit unul dintre principalele cuvinte-simboluri ale democraţiei, chiar unul dintre principalele ei standarde. Acest cuvînt defineşte, însă, în terminologia democratică o cu totul altă realitate, chiar un imperativ, decît ceea ce definesc dicţionarele explicative ale oricărei limbi.
Astfel, DEXI defineşte cuvîntul aşa: „Faptul de a tolera, îngăduinţă, indulgenţă.” A tolera: „a îngădui, a permite, a trece cu vederea.” Renumitul dicţionar explicativ britanic Scribner-Bantam defineşte conceptul de toleranţă prin faptul de a fi tolerant, iar a fi tolerant înseamnă: „persoană doritoare sau predispusă să suporte, să permită viziunile sau practicile altora pe care ea nu le aprobă.” Le Petit Robert zice astfel despre ce înseamnă a tolera: „a lăsa un lucru să se producă pe care avem dreptul sau posibilitatea să-l împiedicăm să se producă; a trata cu indulgenţă / îngăduinţă un lucru pe care nu îl aprobăm şi pe care am putea să-l blamăm (să-l osîndim); a suferi cu răbdare ceva scîrbos, nedrept.”
Standardul democraţiei înţelege, în pofida limbajului curent, un concept substanţial diferit. Sensul termenului de toleranţă a fost stabilit în Declaraţia privind Principiile Toleranţei care a fost adoptată pe data de 16 noiembrie 1995 de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
Articolul 1 al acestei Declaraţii – numit emfatic „Sensul Toleranţei” - defineşte cu exactitate ce trebuie să înţelegem noi, supuşii societăţilor guvernate de regimuri democratice, prin toleranţă:
1.1. Toleranţa înseamnă respectul, acceptarea şi aprecierea bogatei diversităţi a culturilor lumii noastre, a formelor de expresie şi a felurilor de a fi om. ....Toleranţa nu este numai o datorie morală, dar şi o cerinţă politică şi juridică.
1.2. ... Toleranţa este, înainte de toate, o atitudine activă dictată de recunoaşterea drepturilor universale ale omului şi a libertăţilor fundamentale ale altora. ...Toleranţa trebuie exercitată de către invidizi, grupuri şi state.
1.3. ... Toleranţa implică respingerea dogmatismului şi a absolutismului şi afirmă standardele stabilite în instrumentele internaţionale de drepturi ale omului.
1.4. ... [Toleranţa] înseamnă, de asemenea, că viziunile unora nu pot fi impuse altora.
Aceste definiţii atît de categorice şi în total răspăr cu limbajul curent reclamă anumite comentarii.
1.1.A. Chiar din capul locului sîntem izbiţi de totala discordanţă dintre definiţia UNESCO şi ceea ce înţeleg oamenii. Potrivit limbajului obişnuit oamenilor, avem de a face în cazul toleranţei cu lucruri pe care nu le aprobăm, le blamăm, pe care ar trebui să le împiedicăm, care sînt scîrboase şi injuste, lucruri pe care, din motive strict individuale şi strict circumstanţiale, le îngăduim pînă, uneori, la suferinţa care ne încearcă răbdarea.
UNESCO, dimpotrivă, îşi axează definiţia pe concepte opuse: respect, acceptare (adică aprobare), apreciere (a ceva scîrbos, nedrept, care ne cauzează suferinţă, care este vrednic de blamat, de osîndit), toate acestea constituind nu numai o datorie morală, ci şi o cerinţă (adică ceva ce îi este impus persoanei tolerante / intolerante din exteriorul ei) juridică (prin forţa legii) şi politică (prin forţa puterii de stat).
Toleranţa, prin definiţia ei de dicţionar, ţine de latitudinea individului, de libera lui alegere individuală. UNESCO, în schimb, vorbeşte de toleranţă ca de ceva ce trebuie impus prin „cerinţe juridice şi politice”, prin îndatorire morală, ceva ce „trebuie exercitat”. Or,dreptul şi obligaţia sînt antonime, acceptarea şi dezaprobarea – aşijderea, la fel şi respectul în raport cu nedreptatea şiscîrboşenia, aprecierea faţă cu blamarea / osîndirea.
Prin urmare, constatăm un fapt uluitor, demn doar de newlang-ul lui Orwell din faimosul şi realistul său roman despre apogeul democraţiei – „1984”: UNESCO, folosind forma sonoră a unui cuvînt din limbajul obişnuit, îi inversează sensul într-un mod cu totul pervers:
(1) ceea ce este înţeles şi acceptat de oameni ca un drept individual, la discreţia omului concret, UNESCO ridică la nivel de obligaţie generală, universală, impusă prin forţa legii, a puterii de stat şi pasibil de osîndire publică (aşa e cînd cineva nu îşi onorează vreo datorie morală), obligaţie care trebuie exercitată de către toţi – de la individ la statele întregii lumi;
(2) ceea ce era vrednic de blamat, de dezaprobat, scîrbos şi nedrept devine, prin decizia UNESCO, nu numai vrednic, dar şi obligatoriu pentru a fi respectat, acceptat şi apreciat.
Acest sens nou, opus celui obişnuit, este impus la nivel de ONU şi asumat drept călăuză morală, politică şi juridică de către statele semnatare, inclusiv de „noile democraţii” (Rusia şi Belorusia au semnat, stipulînd, însă, că ele îşi rezervă dreptul să stabilească singure în fiecare caz concret limitele toleranţei).
1.1. B. Întrucît UNESCO, ca organizaţie a ONU, ţine de cultură, sîntem înclinaţi să vedem în „bogata diversitate a culturilor lumii noastre” anume culturile miilor de popoare ale „lumii noastre”. Într-adevăr, am da dovadă de un exclusivism obtuz şi arogant dacă am neglija, adică dacă nu am „respecta, accepta şi aprecia” culturile altor neamuri. Doar aceste culturi reprezintă identitatea existenţială a celor care sînt născuţi şi crescuţi în aceste culturi. Totuşi, continuarea frazei – „diversitatea formelor de expresie şi a felurilor de a fi om” – stîrneşte îndată suspiciuni.
Oare împărtăşim cu toţii aceeaşi idee despre ce înseamnă „a fi om” ? Care este standardul, etalonul, idealul de „a fi om”, ideal-etalon care să fie „recunoscut, acceptat şi apreciat” de toate culturile, civilizaţiile lumii noastre ? Pentru noi, creştinii, omul ideal este Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei, 11:29). Pentru musulmani e Mohamed, pentru europeni e vreun pirat sau bancher de succes gen George Soros, pentru hinduşi este Buddha etc.
Bineînţeles că nu există un asemenea etalon general acceptat. Una este să fii om în înţelesul ortodox, cu totul altceva este în înţelesul civilizaţiei europene, altceva iarăşi este în lumea musulmană sau cea chineză etc. Chiar şi în cadrul aceleiaşi civilizaţii, un ucigaş, un mafiot, un politician şi un călugăr se conduc de idealuri de „a fi om” cu totul diferite.
Aceasta fiind situaţia cu etalonul de om, nu putem atunci înţelege într-un mod raţional sensul termenilor de „formele de expresie de a fi om”, precum şi cel al expresiei „felurile de a fi om”. Întrucît cultura oricărui popor, chiar civilizaţie, are la baza sa idealul de a fi om, ideal cu care se identifică purtătorii acelei culturi, ai acelei civilizaţii, tocmai de aceea şi există noţiunile antonime faţă de etalon cum ar fi
„bădăran”, „mojic”, „obraznic”, neobrăzat, „neruşinat”, „derbedeu”, „huligan”, „mafiot”, „bandit”, „tîlhar”, „criminal”, „coţcar”, „pungaş”, „mitarnic”, „corupt”, „puşlama”, „giuvan”, „curvă”, „căţea”, „lichea”, „ticălos”, „haimana”, „netot”, „neom”, „neghiob”, „tîmpit”, „tont”, „toromac”, „tîrîtură”, „cîine de om”, „porc de om”, „şarpe de om”, „vîndut”, „viclean”, „trădător”, „sperjur”, „mincinos”, „iudă”, „sectant”, „spurcat”, „lepădătură”, „apostat”, „blestemat”, „mîrşav”, „mişel”, „hain” etc. etc.
care se aplică în cadrul culturii concrete la persoane care eşuează, prin comportamentul lor, prin „formele lor de expresie”, prin „felurile lor de a fi om”, să corespundă etalonului respectiv.
Prin urmare, fiecare civilizaţie are etalonul său de „a fi om”, etalon care reprezintă identitatea fiecărui om care, la rîndul său, se identifică cu acea civilizaţie, cu poporul concret din acea civilizaţie. Abaterile de la acel etalon civilizaţional sînt percepute, în funcţie de gravitatea abaterii, fie ca un act de incultură, fie ca o degradare morală, fie ca o crimă. Cu o doză de îngăduinţă sînt tratate persoanele din alte civilizaţii, din alte popoare care s-au întîmplat prin civilizaţia/poporul-gazdă în calitate de musafiri, călători, soli. În cazul calităţii lor de intrus, de duşman, de cotropitor, de venetic acea îngăduinţă nu mai funcţionează.
Astfel, pentru a da un sens raţional termenilor de „forme de expresie” şi „feluri de a fi om”, pentru a înlătura suspiciunile fireşti, sîntem nevoiţi să-i interpretăm strict în sens etnocultural şi, in extenso, civilizaţional.
În caz contrar, adică în cazul în care aplicăm termenii de „forme de expresie” şi „felurile de a fi om” la alte manifestări intra-culturale, intra-civilizaţionale, devalorizăm lista calificativelor reproduse mai sus cu titlu ilustrativ pentru abaterile de la etalonul de om valabil pentru civilizaţia ortodoxă, inclusiv pentru neamul nostru.
Pentru noi, cei născuţi şi crescuţi în civilizaţia de tradiţie ortodoxă, există numeroase manifestări pe care noi le calificăm drept abateri grave – morale, de politeţe, de respect reciproc – de la „felul nostru de a fi om”. (Tocmai mulţimea abaterilor este ilustrată de mulţimea calificativelor de mai sus.) Astfel, asemenea abateri de la normalitate ca homosexualitatea (giuvanlîcul), sectarismul, respectiv prozelitismul antiortodox, nu încap în toleranţă, nici în îngăduinţă, nici nu pot fi trecute cu vederea. La fel e şi cu trădarea de ţară, de neam, de credinţă. Ştim că există subcultura puşcăriaşilor, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să o „respectăm, acceptăm şi apreciem”. Există subcultura „glamour”-ului cu toată risipa, aroganţa, promiscuitatea ei, ceea ce, iarăşi, nu înseamnă deloc că trebuie să o „tolerăm”, cel puţin, în preajma noastră, în comportamentul faţă de noi şi de faţă cu noi.
Cu toate acestea, practica interpretării – neapărat juridice şi politice – a termenului de toleranţă, interpretare pe care şi-au asumat-o cu de la sine putere campionii democratizării, adică ai impunerii, prin forţa armelor şi a sancţiunilor administrative şi economice, a regimurilor democratice (Iugoslavia, Irakul şi Afganistanul fiind doar cîteva exemple de ultimă „oră”) demonstrează că această definiţie a fost întocmită tocmai pentru a desfiinţa lista ilustrativă de mai sus. Astfel, giuvanul nu mai e giuvan, ci „persoană cu orientare sexuală specifică”, apostatul („lepădătură” în limbajul vechi românesc – cel care s-a lepădat de credinţa părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi[1]) şi sectantul, nu mai sînt aşa, ci „persoane care practică culte religioase diferite”, trădătorul, mitarnicul şi vîndutul nu mai sînt ca atare, ci „persoane care valorifică oportunităţile”, adică persoane „descurcăreţe”, „de succes” etc.
Prin urmare, toleranţa de tip UNESCO ne este impusă nu pentru a ne respecta reciproc – cei ce trăiesc de veacuri într-o societate şi fac parte din aceeaşi cultură, aceeaşi civilizaţie, - ci pentru a „îngădui” cu tot „respectul, acceptarea şi aprecierea” în sînul nostru - al purtătorilor culturilor tradiţionale - pe persoanele afectate de abateri morale, psihosociale, subculturale care ne impun „feluri de a fi om” absolut netradiţionale pentru cultura-gazdă, oriunde în lume ar fi această gazdă. Astfel, toleranţa ca „datorie morală şi cerinţă juridico-politică” are drept scop nu asigurarea unei convieţuiri paşnice şi reciproc respectuoase, convieţuire care nu a fost afectată de multe-multe generaţii fără aplicarea noii toleranţe, ci urmăreşte scopul de a descompune „culturile (tradiţionale ale) lumii noastre” prin „diversificarea” lor cu subculturi netradiţionale, scornite prin eprubetele tehnologiilor numite „agresiune culturală”.
1.1.C. Interpretările juridice şi politice ale toleranţei sînt impuse chiar de Decizia UNESCO: „Toleranţa nu este numai o datorie morală, dar şi o cerinţă politică şi juridică. ...”
Adică, dacă eu nu tolerez în spaţiul public sau la mine în casă forme de expresii proprii felului de a fi om al unor puişcăriaşi, homosexuali, românofobi, antiortodocşi care hulesc Sfînta Treime, icoanele, pe Maica Domnului, pe Hristos-Dumnezeu, atunci eu, potrivit definiţiei toleranţei, sînt un amoral şi faţă de mine trebuiesc aplicate cerinţe juridice şi politice.
Dacă sînt amoral, atunci sînt supus oprobriului public, orice năimit al presei „libere, independente, echidistante, corecte şi imparţiale” este în drept să mă plefturească public, să-mi batjocorească identitatea de creştin.
Ba mai mult chiar: faţă de mine pot fi aplicate „cerinţe juridice” care pot fi atît administative, cît şi penale. La fel pot fi aplicate şi „cerinţe politice”, ceea ce presupune suprimarea drepturilor mele cetăţeneşti. Dar nu numai ale mele, ci ale oricăror şi oricîţi creştini, chiar dacă aceştia ar fi o ţară: doar RM a semnat, ca membru al ONU, ca ţară, acea definiţie a toleranţei fără să fi stipulat ceva cum au făcut-o Rusia şi Belorusia. Astfel, întreaga noastră ţară de creştini s-a obligat să aplice pe teritoriul ei cerinţele juridice şi politice necesare pentru a impune toleranţa faţă de lucruri nedrepte, scîrboase, lucruri vrednice de osîndit, neacceptabile pentru creştinii acestei ţări.
O remarcă specială merită recursul la „morală” din definiţia toleranţei. Potrivit Declaraţiei UNESCO, cetăţenii statelor semnatare au datoria morală să respecte, să accepte şi să aprecieze lucruri care pentru ei sînt de neaprobat, de osîndit, scîrboase şi nedrepte. Morala, potrivit specialiştilor, este aplicarea în această lume a valorilor spirituale, aplicarea în imanent a realităţilor transcendente. Adică, morala este întrebuinţarea în această lume mărgnită a realităţilor lumii duhovniceşti, veşnice şi nemărginite. Altfel spus, morala este o derivată, o rezultantă a credinţei, a duhovniciei. Diferite tipuri de sisteme spirituale generează diferite tipuri de morală. Morala călugărului este o altă morală decît cea a cămătarului, iar morala musulmanului diferă radical de cea a hindusului. Aceste morale se deosebesc din pricina că purtătorii lor au credinţe deosebite, incompatibile.
Din ce fel de credinţă rezultă morala impusă nouă ca imperativ („datorie morală”) în această Declaraţie ? Răspunsul îl vom formula după ce vom fi încheiat cu dezghiocarea sensului toleranţei aşa cum este el definit de UNESCO.
Benedict MOLDOVEANU
(Va urma)

sursa: moldovanoastra.md

3 comentarii:

Dragoş Galbur spunea...

Nu exista pur si simplu toleranta in tara asta !

MNC Nisporeni spunea...

pina la urma cred ca nici nu trebuie sa existe asa fel de "toleranta" in toata TARA NOASTRA

aciduzzu spunea...

MNC Nisiporeni, nu iti fa griji! Asa cum remarca si Galbur, nu este nici cel mai mic "pericol" din punctul asta de vedere.

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: