Pavel Stratan, moldovean sau român

12 ianuarie 2010
Artistul basarabean a vorbit deschis despre modul în care se raportează la muzică, despre familia sa şi despre cum percepe lumea care îl înconjoară. Sensibil şi amuzant deopotrivă, Pavel Stratan a reuşit să cucerească, într-un timp record, segmente de public aparent ireconciliabile. Este aproape imposibil să nu te regăseşti pe undeva prin muzica lui, să nu te distrezi copios sau să nu te întristezi ascultându-i melodiile. Pavel Stratan exprimă cum nu se poate mai bine căderile şi visurile omului obişnuit, aflat adesea în căutarea metodelor cele mai eficiente de evadare din realitate. Artistul de dincolo de Prut nu are fiţe de vedetă, iubeşte copiii şi nu pare foarte interesat de bani. Se fereşte cât poate să vorbească de politică, deşi nu a scăpat de acuzaţiile potrivit cărora le-ar fi cântat în strună comuniştilor lui Vladimir Voronin. I-ar plăcea să apară pe scenă cu „Paraziţii", declarându-se îndrăgostit de genul hip-hop. Pavel Stratan este un artist mai complicat decât ai putea crede la prima vedere, fapt ce-i rezervă un loc aparte în lumea showbiz-ului românesc.

„Lucrurile bune se fac mult mai greu decât înainte"
Adevărul: Cum vă imaginaţi România peste 20 de ani?
Pavel Stratan: Cred că asta o vor decide aceia care vor fi la putere. Mi se pare că doar aceia care nu sunt la putere se gândesc la asta, iar când ajung acolo sus nu se întâmplă lucrurile care ar trebui să se întâmple. În primul rând ar trebui să ne gândim la copii. Dacă ei nu vor începe să se dezvolte normal, schimbarea nu se va produce.
Dacă nu-i creezi copilului condiţii, el se va gândi mereu că atunci când a fost mic i-a fost greu. Dacă cine trebuie ar pune accentul cuvenit pe copii, dezvoltarea ţării ar fi sigură. Eu care am doi copii - unul de un an şi unul de şapte ani - am început să nu mă mai gândesc la mine nicio clipă. Practic noi trăim prin copiii noştri. Mă gândesc la mine atât cât să fiu în putere să-i cresc, dar asta înseamnă de fapt că tot la ei mă gândesc. Dar n-ar trebui să avem în vedere copiii doar atunci când ei apar.
Cum credeţi că se raportează societatea noastră la copii, în momentul de faţă?
Dacă este să mă refer la Republica Moldova, aş vrea să vorbesc despre aceia care sunt plecaţi peste hotare. Ei se împart în două categorii: părinţi care pleacă pentru a câştiga atât cât să-şi întreţină copiii şi copii care pleacă pentru a avea cu ce să-şi ţină părinţii. Asta înseamnă că am ajuns să supravieţuim, nu să avem un trai mai bun.
Sunt de condamnat cei care aleg să plece la muncă în străinătate, având în vedere că nu sunt puţine cazurile în care copiii unora dintre aceştia o iau pe căi greşite sau chiar îşi pun capăt zilelor?
N-am auzit pe nimeni să plece la muncă în străinătate pentru că ar duce-o bine acasă. Cei care pleacă au speranţa că vor reuşi să supravieţuiască, alături de familiile lor. Am auzit foarte multă lume spunând: „Nu sper să ne fie mai bine, ci să nu ne fie mai rău decât ne-a fost până acum". Oamenii se deprind şi cu traiul greu.
Credeţi că în 20 de ani de acum înainte oamenii care au plecat peste hotare şi copiii lor vor putea avea parte în România de un trai mai bun?
„Sticla" este atât de groasă încât este imposibil să vezi prin ea. Se spune că pe lumea asta nu sunt garanţii, sunt doar posibilităţi. Cu puţin mai înainte, pentru producerea unei schimbări trebuia să se întâmple nu ştiu ce catastrofă sau război, însă acum schimbările se produc peste noapte. Lucrurile sunt mai puţin previzibile. Iată că două avioane care au intrat în două clădiri au schimbat istoria lumii.
Vi se pare că acum avem mai puţine garanţii decât în urmă cu 25 de ani, atunci când noi eram copii?
Acum, prin intermediul internetului, vezi în câteva clipe cam tot ce se petrece în lume. Să luăm cel mai simplu caz: înainte, pentru ca eu să vorbesc cu un prieten, trebuia să mă duc să mă întâlnesc cu el într-un loc anume. Acum, în câteva fracţiuni de secundă, tastezi şi stabileşti locul întâlnirii. Dar nu văd de ce ar trebui să gândim numai pesimist. Poate că toate aceste transformări sunt spre bine. Mai este şi proverbul acela: „Toate cele ce se fac, se fac înspre bine". Mi se pare, totuşi, că lucrurile bune se fac acum mult mai greu decât înainte.
„Avem de toate şi parcă n-avem nimic"
Care e diferenţa între copilăria pe care aţi trăit-o şi aceea a fiicei dumneavoastră, Cleopatra?

Iată că vă spun: prima pereche de pantofi de sport pe care mi-am luat-o. Când m-am trezit dimineaţa, aveam pantofii lângă pat şi eram atât de fericit încât nu-mi dădeam seama încă de la ce vine fericirea asta. Când am deschis bine ochii, mi-am dat seama. Asta se întâmpla când aveam vârsta de 14 ani.

Nu cred că un copil care are astăzi 14 ani poate să se mai bucure atât de mult de o pereche de pantofi de sport. Sunt magazine unde stau pe rafturi sute de modele. Cred că un copil de azi nu poate simţi, pentru atâta lucru, nici măcar un procent din bucuria pe care am simţit-o eu atunci. Acum e foarte greu să-l faci pe un copil să se bucure pentru un dar.

Acesta este şi unul dintre motivele pentru care copiii nu mai au azi pentru ce să muncească. Parcă prea uşor se fac banii, parcă prea uşor se schimbă lucrurile. Din alt punct de vedere, acum avem o sumedenie de posibilităţi, dar parcă ni se oferă din ce în ce mai puţin. Înainte nu era mai nimic, însă omul parcă le avea pe toate. Nu demult, omului îi ajungea ceea ce avea, acum nu-i mai ajunge. Avem de toate şi parcă n-avem nimic.
Am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple?
Sută la sută! Nu mai ştim să ne bucurăm de ceea ce conta odată. Poate şi pentru că înainte trebuia să citeşti o carte, două sau trei, să călătoreşti în câteva oraşe pentru a descoperi ceva, iar acum este suficient să apeşi câteva taste ale computerului pentru a afla ce-ţi trebuie. În plus, azi e foarte greu să faci o alegere pentru că ai mii de opţiuni. De pildă, eu iubeam foarte mult scamatoriile. Când am găsit o carte în care erau prezentate zece mii de scamatorii şi în care ţi se mai arăta şi cum se fac, am înţeles că asta nu mai înseamnă nimic.
Poate oare internetul să substituie joaca de altădată a copiilor, mişcarea în aer liber?
Este mai bun spaţiul verde pentru copiii crescuţi în acel mediu. Nu poţi să creşti un copil între calculatoare şi apoi să-i spui că ar fi mai bine să se joace în aer liber. Adevărul este că atunci când îl scoţi din lumea lui şi îl duci în natură, copilul începe să descopere, să se mire. Până şi o gâză, la calculator trebuie să o facă să se mişte, în curte ea se mişcă singură, fără comenzi din tastatură.
Cum ar fi arătat Pavel Stratan astăzi dacă ar fi avut internet când era copil?
Cred că pentru cineva care compune, care creează, cele mai importante sunt pixul şi foaia. Odată am încercat să fac un vers la calculator şi ce nu mi-a convenit am şters, fără a mai avea posibilitatea să revăd varianta iniţială. Pe hârtie rămân toate variantele. Cam întotdeauna te întorci la prima variantă... Dacă aş fi lucrat pe calculator, cred că n-aş fi ajuns niciodată la piesele pe care le-am compus. Am scris şi un caiet întreg pentru două versuri.
Acul de pescuit şi bomboana Cleopatrei
Care este cea mai frumoasă amintire care v-a rămas din copilărie?
Cel mai tare m-a marcat primul meu ac de pescuit. Nu cred că eram la şcoală... Un vecin mi-a promis acel ac de pescuit şi aveam impresia că am câştigat totul pe lumea asta. Dacă mi l-ar fi luat cineva, cred că ar fi fost cea mai mare tragedie pentru mine, sfârşitul lumii.
Eraţi ceva mai mic ca vârstă decât este Cleopatra acum?
Da, cred că aveam vreo şase ani. Şi nopţile mă gândeam la acel ac de pescuit. Pe atunci nu se găseau astfel de ace, iar cineva avea. Poate de la asta mi se trage şi pasiunea pentru pescuit. Asta nu înseamnă că îmi place să mănânc peşte, o fac ocazional, dar pescuitul mă linişteşte foarte mult.
Care credeţi că a fost cea mai mare bucurie de până acum a Cleopatrei?
Pot să vă spun de o perioadă în care Cleopatra era foarte fericită. La primul ei concert, cineva i-a dăruit o cuşcă cu un căţel de pluş. În acea vreme, de la grădiniţă şi până acasă ea făcea cam o oră. În fiecare zi, eu îi puneam în cuşca aceea câte o gumiţă sau câte o bombonică şi îi spuneam că i-a adus-o căţelul.

Când a crescut mai mare, mi-a spus că ea, în drumul de la grădiniţă spre casă, se gândea numai la ceea ce-i va aduce căţeluşul. Primul lucru pe care îl făcea când ajungea acasă era să se uite ce e în cuşcă. Asta deşi primea atâtea cadouri încât, atunci când ieşeam cu ea de la concert sau de la magazin, era plină precum pomul de Crăciun. Nu punea atâta preţ pe cadouri cum punea pe căţeluşul acela care-i aducea bombonica.
Credeţi că seamănă cumva bucuria pe care aţi încercat-o atunci când aţi primit acul de pescuit cu aceea pe care a simţit-o Cleopatra când găsea bomboana în cuşca căţelului de pluş?
Da. Eu m-am străduit întotdeauna să o fac să se bucure de lucruri simple. Altfel mi-era teamă că pe la cinci sau şase ani nu voi mai avea cu ce să o mai bucur. Apropo de lucruri simple: Cleopatra crede în Moş Crăciun - deşi s-ar putea să ştie mai bine decât mine cum stau lucrurile cu Moş Crăciun -, îi scrie scrisori şi vara, iar eu voi încerca să-i prelungesc cât mai mult copilăria. Odată ce se rupe acest vis, pierzi copilăria.
„Am avut o copilărie fără cadouri"
Vă mai amintiţi ce vă aducea Moş Crăciun în copilărie?
Eu am avut o copilărie fără cadouri. Pentru mine părinţii nu au fost din aceia care să-mi facă surprize. Eu făceam multe boroboaţe pe acasă, mă certau, tata mă bătea şi nu prea era loc de surprize. N-am simţit căldura aceasta a Sărbătorilor. Moş Gerilă ne aducea la toţi acelaşi lucru - câte o bomboană de un fel şi alta de alt fel. Nu era niciun farmec pentru că ştiai că şi Ionică are ce ai şi tu. Dar pe urmă m-am străduit să fac eu în aşa fel încât să mi se schimbe viaţa.
Ce îl nemulţumea cel mai mult pe tatăl dumneavoastră în ceea ce vă priveşte?
Dacă vroiam să-l văd pe tata vreodată cel mai nefericit trebuia să iau chitara şi să cânt în faţa lui. Niciodată nu a vrut să audă că eu voi ajunge artist. Tata a fost un om foarte serios. A fost tractorist şi a muncit toată viaţa. El ştia că numai prin muncă poţi câştiga bani. Nu înţelegea ce înseamnă să faci o piesă şi să câştigi atâţia bani. Tata ştia că dă de zece ori cu sapa, că are atât cât îşi face cu mâna lui. Nu concepea că poţi să câştigi la loterie sau că poţi face o piesă care să se vândă într-un anumit număr de exemplare.
Nu a apucat să vadă succesul pe care l-aţi avut...
Nu. Eu am avut succes în 2004, iar el a murit în 1993. Însă mă gândesc mereu la faptul că tatăl meu a jucat un rol extrem de important în ceea ce fac eu acum. Dacă tatăl meu nu era cum a fost, nu cred că aveam astăzi succes şi nici nu stăteam la această masă şi discutam.
În cazul în care Pavel Stratan n-ar fi cântat, ce meserie ar fi avut?
Aş fi fost actor. Am crezut foarte mult timp că voi fi actor de film. Mă antrenam să-mi clădesc un corp frumos tocmai pentru asta. N-am crezut, însă, că vreo piesă de-a mea va fi promovată public.
Aţi cântat doar de plăcere, cu prietenii?
Da. Ceea ce am simţit, aceea am scris. Am avut norocul ca lumea să îndrăgească muzica mea. Prietenii mă rugau să le înregistrez pe casete sau CD-uri piesele. La început mă ascultau cei despre care cântam şi apoi din ce în ce mai multă lume. De aici mi-a dat în gând să le adun pe toate şi să scot primul album. Doi ani de zile, fără nicio publicitate, am fost pe primul loc la vânzări. Dar, repet, mi s-a părut că piesele mele vor rămâne doar pentru prietenii pentru care le-am făcut. Aşa cum le-am cântat în urmă cu zece ani, aşa le cânt şi acum. Doar publicul m-a luat de aici şi m-a pus dincolo.
Cât din viaţa lui Pavel Stratan conţin piesele de pe albumul „Amintiri din copilărie"?
Practic, o piesă de-a mea este un copil de-al meu. Dacă aş lăsa un cuvânt nelalocul lui, doar aşa ca să-mi iasă rima, mi-aş închipui că acel copil n-are un deget. Nu mi-am permis niciodată într-o piesă de-a mea să las o strofă pentru că nu-mi ajungea ceva. Fiecare piesă de-a mea este o trăire sufletească. Nicio literă şi niciun sunet n-a fost fals. Am adunat doar ceea ce a trecut prin mine. De aceea n-am putut lăsa pe nimeni să-mi scrie melodia. E foarte interesant că muzica şi versurile tuturor pieselor mele s-au născut deodată. N-am putut să le fac separat pentru că mi se părea fals.
„Om este numai acela care are o credinţă"
Cât preţ puneţi pe aspectele religioase?
Eu cred în ceva, numai că nu ştiu ce formă are şi cum să numesc ceea ce cred eu. Nu ştiu sub ce formă există Dumnezeu, dar eu cred în El. Nu e corect să spun că mă tem, pentru că Dumnezeu nu face la nimeni rău. Nu e suficient să ştii că El există, mai trebuie să şi crezi în El. Poate să fie numit om numai acela care are o credinţă oarecare. Indiferent în ce crede. După părerea mea, dacă nu crezi în nimic, nu ai voie să te numeşti om.
Bunicii vă duceau la biserică în copilărie?
Da, dar în vremea comunismului era foarte riscant să te duci la biserică. Dacă se auzea te dădeau afară din rândurile pionierilor. Totuşi, noi ne duceam. Îmi amintesc că, atunci când eram micuţ, îmi făceam cruce de fiecare dată când mi-era teamă de ceva. Dumnezeu era foarte aproape pentru mine. Din păcate, atunci când creşti mai mare începi să te gândeşti la Dumnezeu numai dacă ţi se întâmplă ceva rău.
Vorbiţi în familia dumneavoastră despre Dumnezeu sau sunteţi adeptul teoriei conform căreia fiecare este liber să aleagă dacă merită sau nu să crezi?
Am auzit un cântăreţ care spunea că nu-i va lăsa niciodată pe copiii săi să devină cântăreţi. Asta înseamnă, după părerea mea, că el cânta cu de-a sila, că nu făcea de plăcere ceea ce făcea. Atât timp cât părintelui îi face plăcere ceea ce face, crede că şi copilului său îi va plăcea ceea ce face el. Aşa este şi cu Dumnezeu. Dacă tu crezi cu adevărat, şi copilul tău va crede. Asta nu înseamnă că-l obligi cumva. Nu vreau să-mi oblig copiii să creadă. Eu, dacă le vorbesc despre asta, le vorbesc aşa cum văd eu lucrurile, nu cum aş vrea să le vadă ei.
Deci sunteţi pentru o libertate mai mare acordată copilului în a-şi alege drumul...
Eu mă consider pentru copiii mei cel mai mare prieten şi cel care poate să le ofere ceea ce este mai bun. Am dăruit totul copiilor mei şi stau de veghe întotdeauna în ceea ce-i priveşte. În glumă mai spun că mă întreb uneori ce rău mi-aş putea face numai ca să le fie bine copiilor mei. La o adică poţi face şi ceva care, pe moment, să nu-i placă celui mic, dar pe viitor să-i facă bine.
„Din păcate, Cleopatra nu a făcut nicio năzbâtie"
În ceea ce o priveşte pe Cleopatra, dacă într-o bună zi nu ar vrea să meargă la un spectacol pe care i l-aţi programat cu mult înainte, ce decizie aţi lua?
Dacă ajungem să vindem bilete la un spectacol, asta înseamnă că eu am muncit trei, patru luni sau chiar jumătate de an. Dacă eu am muncit jumătate de an pentru a-i face Cleopatrei un spectacol înseamnă că am avut cu ea o legătură. După atâta vreme de colaborare, să ajung în situaţia de a-mi spune că mâine e spectacolul şi că ea nu mai merge pentru că nu se află într-o anume dispoziţie înseamnă că eu sunt de vină. Dar asta ar putea-o face numai cel mai alintat copil din lume, care nu are nimic din comportamentul Cleopatrei.
Ea este atât de inteligentă încât poate veni după spectacol să-mi spună: „Tăticule, ştii ce, haide ca acesta să fie ultimul spectacol!" Cleopatra nu este genul de copil care să spună înainte de spectacol că nu mai vrea să participe. Repet, este un copil foarte inteligent şi la locul lui. E cuminte, e ascultătoare, ştie ce înseamnă să ajungi până la un asemenea spectacol. Cleopatra mai ştie şi de ce vine lumea aceea la spectacol. Dar, revenind la părinţi, mă întreb dacă există pe lumea aceasta vreunii care să-şi cunoască atât de puţin copiii încât să nu ştie că ei sunt schimbători de la o zi la alta.
Cleopatra merge cu plăcere la toate spectacolele?
Dacă eu voi simţi vreodată că nu-i face plăcere să meargă la un spectacol, atunci eu singur abandonez. Nu trebuie să vină copilul să-mi spună asta. Dacă o voi găsi vreodată pe Cleopatra într-o asemenea dispoziţie, eu singur voi opri concertul, iar banii pe toate biletele vândute vor fi daţi înapoi oamenilor.
Care este cea mai mare năzbâtie pe care a făcut-o Cleopatra şi de care vă amintiţi?
Din păcate, Cleopatra nu a făcut nicio năzbâtie. Ea e foarte cuminte, foarte înţelegătoare. Când tata îmi spunea mie că n-am voie să fac un lucru, eu făceam întotdeauna invers. De pildă, eu dacă i-am zis Cleopatrei să nu pună degetul la priză, niciodată nu l-a pus. Ea întotdeauna m-a înţeles ca un om matur.
Cred că de aici pleacă toate lucrurile care se întâmplă şi pe scenă. Ea crede foarte tare în ceea ce fac eu şi mă iubeşte foarte mult. Cuvântul „tată" are pentru ea foarte multă greutate şi de la această încredere îi reuşesc toate lucrurile pe care le face. Numai o dată dacă o voi dezamăgi, atunci foarte multe se vor schimba. Aceleaşi lucruri le pot spune despre soţia mea. Cu soţia mea am o relaţie sută la sută foarte bună. De ce? Pentru că soţia mea crede sută la sută în mine, în puterea mea şi în cuvântul meu. Eu am un cuvânt pe care nu mi l-am pierdut niciodată şi pe care sper să nu mi-l pierd.
De câţi ani sunteţi împreună?
De zece ani şi nu s-a schimbat absolut nimic. Este normal ca dintr-o astfel de relaţie să nu aibă cum să iasă altfel de copii.
De ce nu iese în public soţia dumneavoastră?
Nu are pentru ce. Să iasă pentru că e soţia lui Pavel? Ea mi-a spus odată: „Dacă voi merita vreodată ca lumea să mă vadă, atunci am să ies. Eu sunt soţia ta şi mama copiilor, dar n-aş vrea să ies la televizor pentru asta". Ea este întotdeauna cu noi. Mie mi-e foarte greu fără soţia mea dacă plec undeva. Ea este mereu în spatele nostru, chiar dacă nu vrea să se arate „pe sticlă". Asta nu afectează relaţia noastră.
Cum vă descurcaţi când plecaţi singur cu Cleopatra?
De mică a fost întotdeauna lângă mine, am participat la toate treburile, iar acum mi-e foarte uşor. Mereu le-am făcut baie celor mici şi am avut grijă de ei. În plus de asta, eu nu sunt un artist care să ia toate concertele care i se oferă. Am ales pe principiul „mai răruţ, că-i mai drăguţ" şi am avut suficient timp să stau lângă familie.
„Aş cânta cu «Paraziţii»"
Ce v-aţi dori să vă aducă Moş Crăciun?
Sper să-mi aducă încă un an ca 2009. Sau măcar ca 2008, ca 2007 sau ca 2006. Dar asta depinde şi de mine, cum îi voi scrie scrisoarea lui Moş Crăciun. Cred că şi la următorul Crăciun îi voi cere acelaşi lucru. Eu nu-mi doresc mai bine, şi mai bine, şi mai bine. Mă mulţumesc să am încă un an ca aceia pe care i-am pomenit.
De ce vă doriţi atât de mult încă un asemenea an?
Pentru performanţele Cleopatrei şi pentru cele ale lui Cezar. Practic, el calcă pe urmele Cleopatrei.
Vă puteţi da seama de asta la vârsta pe care o are, de un an?
Da. Îmi amintesc cum era Cleopatra la aceeaşi vârstă. Îi descopăr lui Cezar ce-i descopeream ei, dar atunci nu ştiam. Am speranţe foarte mari şi încerc să-i ofer atât cât pot eu.
Nu pierdeţi foarte mulţi bani refuzând concertele la care sunteţi solicitat personal, pentru a sta cu familia?
Punând pe acelaşi cântar copilăria Cleopatrei, mă gândesc că nu merită banii aceia pe care i-aş putea câştiga. Dar, dacă e vorba doar de mine, câteodată mă gândesc că ar trebui să fac un pic mai mult efort, să merg la concertul la care nu vreau să mă duc şi să las acolo, într-o parte, nişte bani. Din alt punct de vedere, nu regret lucrul acesta. N-am stat degaba. Dacă am refuzat vreun concert, am stat şi am scris un vers, am făcut o piesă, care pot echivala, la un moment dat, cu respectivul concert. Sau i-am învăţat ceva pe Cleopatra şi pe Cezar.
Cu ce artişti români v-aţi dori să cântaţi? Care sunt cei mai apropiaţi de dumneavoastră?
Nu că îmi doresc, dar sunt mulţi cântăreţi cu care aş urca pe scenă dacă mi-ar propune. Dar muzica pe care aş asculta-o fără întrerupere ar fi aceea a băieţilor de la „Paraziţii". Nu că aş insista să cânt cu ei, însă dacă va fi vreodată vreo propunere în sensul acesta, cu cea mai mare plăcere m-aş duce. Sunt şi alte trupe cu care aş cânta dacă mi-ar propune să facem o piesă împreună.
Ce gen de muzică preferaţi?
Hip-hop. Mie întotdeauna mi-a plăcut acest gen, chiar dacă niciodată nu l-am cântat. E cu totul alt gen decât al meu. Pe de altă parte, în al doilea album al Cleopatrei am folosit puţin acest gen. Şi versurile mele sunt asemănătoare cu cele de hip-hop, chiar dacă muzica diferă. Aproape 50% sunt citite în formă de hip-hop.
„Niciodată n-am făcut propagandă politică"
Vi se pare cumva că versurile celor de la „Paraziţii" reflectă realitatea din momentul de faţă?
Nu judec cum gândesc ei şi ce fac. Mie doar îmi place muzica lor. Pot să văd multe, pot să nu văd nimic, pot să înţeleg multe, cum pot să nu înţeleg practic nimic din mesajul lor. Pur şi simplu mie îmi plac.
Ştiu că încercaţi să vă ţineţi departe de politică, însă se spune că aţi cântat la Chişinău pentru comuniştii lui Voronin. De ce aţi făcut-o?
Nu am cântat pentru politicieni. Un artist are întotdeauna în faţă pe cei pentru care cântă. El cântă pentru oameni, pentru public, indiferent că acel concert este organizat de politicieni de o culoare sau de alta. Eu consider asta un lucru normal. Părerile sunt împărţite. Eu niciodată n-am făcut politică, chiar dacă m-a invitat un anumit partid. Eu am cântat pentru oameni şi nu am ridicat niciodată mâna în sus să spun: „Haideţi pentru aceştia!" Niciodată nu m-a obligat nimeni să spun vreun cuvânt din acesta şi nici n-am făcut propagandă.
Ce vă consideraţi, moldovean sau român?
Eu am făcut trei albume. Îi dau un răspuns celui care mă întreabă şi care a ascultat muzica mea: dacă nici după trei albume el n-a înţeles cine-s eu, atunci, îmi pare rău, nici n-am ce să-i răspund la întrebare.

Autor: George Rădulescu
Sursa: www.hotnews.md

6 comentarii:

Dragoş Galbur spunea...

Il boicotez de ceva timp, dupa ce l-am vazut cu ochii mei la Balti cum a cintat pentru spurcatii de comunisti mi s-a intors de Pavel Stratan, e un bun muzicant insa cam slabutz cu demnitatea pina la urma.

Daniel Moscalenco spunea...

L-ai vazut la Baltzi? inseamna ca ai fost si tu la concerutl comilor? da frate...

Dragoş Galbur spunea...

nu, nu am fost la concert, cind faceau ei concert in piata, eu faceam campanie pentru PLDM tot acolo... mi-era rusine pentru Stratan !

Daniel Moscalenco spunea...

ci Nelly Ciobanu si Mihai Ciobanu au cintat p/u comi, stiai?

Andrei Cebotari spunea...

Şi Lăutarii au cântat p-u comunişti...Aici nimeni nu se dă în lături...Nu cred că tu Dani ca medic nu vei primi un pacient comunist care te va plăti bine)))

Dragoş Galbur spunea...

Eu nu-l voi primi daca as sti ca-i como !

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: