TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA

20 decembrie 2009
Tezaurul României este tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial şi care nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci româneşti private, societăţi comerciale, persoane particulare, colecţii de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia ţaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României şi ameninţau să ocupe întreg teritoriul naţional. După Marea Revoluţie din Octombrie şi preluarea puterii de către comunişti, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul şi a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost parţial restituit, în trei tranşe separate, în anii 1935, 1956 şi 2008, ca un semn de bunăvoinţă al sovieticilor şi ulterior al ruşilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relaţiile diplomatice dintre România şi Rusia.

Contextul istoric

În august 1916, România luase decizia intrării în război, alături de Antantă. Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând în toamna aceluiaşi an Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi şi să organizeze rezistenţa în faţa invadatorilor în Moldova. Pe acest fundal, în luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, ocazie cu care şi tezaurul său a fost transportat la Iaşi. Principalul activ cuprins în tezaur era cantitatea de 93,4 tone de aur, formată din 91 de tone de monede istorice de aur şi 2,4 tone de lingouri de aur. Conform convenţiilor aplicabile în acea vreme, aurul avea rostul de a garanta emisiunile monetare de lei româneşti. Cele 91 tone de monezi de aur aparţineau băncilor româneşti particulare, existente pe piaţa românească în acea vreme, firmelor private şi persoanelor private, iar cele 2,4 tone de lingouri de aur aparţineau, în exclusivitate, Băncii Naţionale a României. Ruşii au solicitat să nu se semneze protocoale de predare/preluare cu mai multe bănci, firme şi persoane fizice din România, ci să se semneze doar un singur protocol cu Banca Naţională a României, urmând ca BNR să colecteze toate aceste valori de la fiecare entitate românească în parte. La acea dată Banca Naţională a României era în totalitate o bancă privată, în care statul român nu era deloc implicat. La începutul lunii decembrie 1916, frontul de apărare nu era încă stabilizat şi se punea în mod serios problema evacuării guvernului peste râul Prut, în Rusia. La 2 decembrie, Consiliul General al BNR aproba în principiu posibilitatea punerii la adăpost a tezaurului în Rusia, punct de vedere care, la 8 decembrie, era susţinut şi de guvern, prin vocea ministrului de finanţe Emil Costinescu, care evoca între altele şi precedentul creat de Banca Naţională a Franţei (care decisese transferarea tezaurului său în Statele Unite ale Americii. Costinescu menţiona şi varianta transferării tezaurului la Londra, dar considera că drumul ar fi fost prea periculos, dată fiind şi ameninţarea suplimentară pusă de submarinele germane. De aceea, soluţia preferată era depunerea tezaurului laolaltă cu tezaurul imperiului ţarist, la Kremlin.
La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iaşi, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât şi pe durata şederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegaţii guvernului imperial rus a fost semnat la Iaşi, la 14/27 decembrie 1916.
Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:
acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare;
efecte publice şi alte valori (cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);
o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparţineau persoanelor private, companiilor şi băncilor particulare din România şi 2,4 tone de lingouri de aur, care aparţinea Băncii Naţionale a României); valoarea actuală a acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 2,8 miliarde dolari

Transferul tezaurului în Rusia

Primul transport

Între 12 şi 14 decembrie 1916, în gara Iaşi, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deţinut sub formă de lingouri şi monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane şi coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conţinând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operaţiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanţe român şi Banca Naţională.
Transportul a plecat imediat şi a sosit la Moscova la 21 decembrie 1916. Din partea BNR au fost delegaţi să însoţească transportul directorul Theodor Capitanovici (care avea şi însărcinarea de a rămâne la Moscova şi să păstreze două din cheile compartimentului unde aveau să se depoziteze valorile), cenzorul A. Saligny şi casierul central M.Z. Dumitrescu.
Delegaţii români şi ruşi au început inventarierea conţinutului casetelor la 9 ianuarie 1917, operaţiune care a durat până la 4 februarie, iar la 16 februarie s-a redactat un protocol definitiv în această chestiune, semnat de reprezentanţii Ministerului de Finanţe rus şi de delegaţii părţii române, la care se adăuga consulul român de la Moscova, P. Guerin. Casetele cu tezaurul erau sigilate, iar reprezentanţii BNR aveau dreptul să verifice oricând compartimentul unde acestea erau depozitate, iar restituirea valorilor urma a se face delegaţilor BNR, investiţi în mod special pentru acest scop.

Al doilea transport

La începutul anului 1917 izbucnea la Petrograd Revoluţia rusă, început al marilor mişcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluţia din Octombrie şi preluarea puterii de către bolşevici. Deşi se reuşise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politic români erau îngrijoraţi în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane şi de înfrângerea definitivă a ţării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor şi a miniştrilor.
La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniştri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanţe, strămutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale în Rusia. S-a făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum şi a celor aparţinând Casei de Depuneri şi altor instituţii publice şi particulare. Încărcarea trenului care avea să conţină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiaşi zile pornindu-se spre Rusia.
Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naţionale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite şi alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conţinut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.
Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanţi ai următoarelor instituţii: Banca Naţională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naţionale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în care fusese depus şi stocul metalic şi bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi şi Depozite a Rusiei.

Sechestrarea tezaurului

În februarie 1917 la Petrograd izbucnea revoluţia rusă. Porniţi la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum şi a provocărilor agenţilor germani, revoluţionarii ruşi au obţinut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prinţul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveţia şi Lenin, transportat într-un vagon plumbuit; în cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forţă guvernul provizoriu.
Tulburările aveau să cuprindă şi Moscova; garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluţiei. Pentru a asigura siguranţa valorilor româneşti depozitate la Kremlin au fost trimişi 20 de jandarmi rurali îmbrăcaţi în civil, plecaţi de la Iaşi la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităţilor bolşevice nu au putut să-şi îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliaţii însă nu puteau garanta siguranţa transportului; lucrul nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.
Între timp, situaţia se complica şi în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolşevizare, iar comandantul său, generalul Scerbacev nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iaşi, se instalase un adevărat Stat Major bolşevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România şi asasinarea lui Scerbacev. Împotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie; acesta eşuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolşevic de la Socola. Consiliul de Miniştri, după multă chibzuinţă, a aprobat cererea, dezarmând soldaţii ruşi şi expediindu-i peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolşevică ce se instalase la Petrograd, care, cu încălcarea regulilor diplomaţiei, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, pe care l-a ţinut în detenţie vreme de trei zile.
Mai mult însă, nu s-a rezolvat problema cauzată de bolşevizarea armatei. La 15 martie 1917, în Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească, dar armatele ruseşti în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. În aceste condiţii, Sfatul Ţării cerea intervenţia armatei române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troţki, comisarul afacerilor externe, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România, iar generalul Scerbacev era scos în afara legii şi declarat ca duşman al poporului. Tot atunci, Troţki declara că „fondurile româneşti depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi ia răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în mâinile poporului român” .
În urma ruperii relaţiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franţei la Petrograd (Noulens), respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeaşi ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naţionale şi respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum şi cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat şi expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei şi apoi celui al Norvegiei. În septembrie 1918 ultimii reprezentanţi ai României părăseau Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.

Restituirea parţială a unor bunuri din Tezaur

Prima restituire parţială din 1935

În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din Bucureşti, sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Consulii Nicolau si Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiţilor reprezentanţi ai instituţiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare şi predare de obiecte şi bunuri s-a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În documente au fost menţionate numărul de lăzi, conţinutul lor detaliat, greutatea şi numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinaţia Moscova, în decembrie 1916 şi/sau iulie - august 1917.
Bunurile şi efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, garanţii bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, şeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicaţia ca ele să fie transmise Ministerului de Finanţe de la Bucureşti. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă şi română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituţiilor româneşti beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. La solicitarea părţii ruse s-au efectuat verificări comparative cu listele de inventar, cele emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conţinând bunurile recepţionate de partea română. În marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleaşi bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuşi, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele iniţiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându-se aceeaşi procedură de inventariere şi de întocmire a unui proces-verbal. Întreaga operaţiune de identificare, sortare şi predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie şi 27 iunie 1935, lucrându-se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. În documentele întocmite s-a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naţionale a României au fost cele româneşti, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite şi alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele româneşti, care au fost predate Ministerului de Finanţe.
Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărţi rare, planuri, hărţi, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericeşti, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schiţe, desene, colecţii de artă şi bunuri aparţinând persoanelor particulare sau instituţiilor de stat.
La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepţionare a acestor bunuri, cu specificaţia că nu s-a predat nici o cantitate de aur şi nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

A doua restituire parţială din 1956

După preluarea puterii de forţele comuniste în 1945 şi a prezenţei trupelor sovietice în ţară, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autorităţile române, fiind aproape uitată. În mod neaşteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică şi artistică. Guvernul URSS şi poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuşi”.
Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri şi desene), vase liturgice din aur şi argint, cărţi şi miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapiţerii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziţia deschisă la Bucureşti în august 1956 cu obiectele sosite din URSS include nu mai puţin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur şi 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri şi desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane şi stofe vechi.
Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri „spontane şi amicale” din partea URSS şi acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informaţie care abia după căderea comunismului în România a putut să fie mai detaliat cunoscută. România era însă nemulţumită, fiindcă “grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

A treia restituire parţială din 2008

După căderea comunismului în România şi în Rusia, preşedintele Româmiei, Ion Iliescu, l-a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu, cu sarcina de a solicita Kremlinului “găsirea unei soluţii de rezolvare a problemei Tezaurului României”. Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administraţiei Prezidenţiale de la Bucureşti şi a răspuns că “pentru Rusia, aşa zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.
Situaţia părea fără ieşire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la Bucureşti o delegaţie, în toamna anului 1994, care i-a comunicat preşedintelui Ion Iliescu că “problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic şi politic, între cele două ţări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”. Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu şi de ceilalţi membri ai delegaţiei României, şi anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul minstrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul şi poetul Tudor Arghezi, academicianul Oţetea si de directorul Galeriilor Naţionale de Artă, Marin Bunescu ! Toţi aceşti delegaţi români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l-au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial şi anexele sale, iar ceilalţi membri ai delegaţiei noastre doar au fost prezenţi la semnarea oficială a protocolului şi a anexelor sale !
Iată dar că Moscova consideră acest subiect ca fiind istorie şi că problema Tezaurului României nu mai există, deci nu mai reprezintă un dosar nerezolvat în relaţiile oficiale româno - ruse ! Ceva mai târziu, in 29 mai 2006, noul preşedinte al României, Traian Băsescu, considera şi el, la fel ca ruşii, că Tezaurul este o chestiune a istoriei !
Dar iată că tot delegaţia Moscovei i-a prezentat preşedintelui Ion Iliescu o soluţie de rezolvare a problemei, prin mărirea exponenţială a schimburilor economice şi comerciale dintre cele două ţări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice şi comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească ” restituirea componentei de metale preţioase către Banca Naţională a României ” . De fapt acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor şi lingourilor de aur către Banca Naţională a României.
Iliescu a fost încântat de oferta ruşilor şi a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeş. Acesta s-a arătat însă sceptic faţă de oferta Moscovei şi a cerut, ca o dovadă de bună credinţă, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren şi din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.
Partea rusă s-a conformat şi a trimis imediat un delegat la Bucureşti, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeş, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească ! Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donaţie nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Naţional de Istorie a României, donaţie înregistrată cu nr. 867/06.03.2008, s-a reuşit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediţii din Franţa şi Belgia, dintre anii 1854 şi 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Şeful Cabinetului Numismatic şi Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României, Dr.Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire şi a certificat că “toate monedele prezentate sunt autentice” !

Demersuri pentru restituirea tezaurului

Perioada interbelică

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internaţional de România la Conferinţa de Pace de la Paris în şedinţa Comisiei Reparaţiunilor, ţinută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania şi alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum şi valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană şi că starea de lucruri existentă în Rusia era – şi ea – imputabilă tot Germaniei.
Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea menţiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania şi asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparaţiunilor, care, deşi sesizată de România, a respins pretenţiile de despăgubire ale acesteia. Obligaţia Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluţia Conferinţei Economice Internaţionale de la Genova (1922).
Şi după aceasta s-au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s-a reuşit. În 1936, în contextul unei uşoare încălziri a relaţiilor dintre România şi URSS, au fost restituite o serie arhive româneşti, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeaşi ocazia însă au fost repatriate şi rămăşiţele pământeşti ale lui Dimitrie Cantemir.

Perioada comunistă

Date fiind relaţiile frăţeşti dintre guvernele României comuniste şi cel sovietic, problemele potenţial litigioase dintre cele două ţări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puţine eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative – probabil cea mai importantă - s-a consumat în 1965, când Nicolae Ceauşescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român. Reacţia sovietică a fost însă brutală; potrivit declaraţiei lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era „veche de 50 ani”, „ţinea de raporturile dintre Rusia ţaristă şi România regală” şi că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov şi Kazan pentru a se păstra, informaţiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea şi ea datorii faţă de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparaţiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică şi nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuţiilor cu guvernul sovietic.

Perioada actuală

La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuşi constituirea unei comisii de istorici români şi ruşi care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la Bucureşti, copreşedinţii acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganivici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.
In 19 aprilie 2004 firma germana Capital Consulting a transmis catre Banca Nationala a Romaniei, o oferta de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a raspuns niciodata acestei oferte, venita pe canale private, din partea Kremlinului.

Sursa: Wikipedia

6 comentarii:

Radu spunea...

NE VREM TEZAURUL INAPOI !

Dragoş Galbur spunea...

Rusii l-au confiscat sub pretextul daunelor pentru al 2-lea RM

pavel spunea...

nu in zadar nemtii(dar nu numai ei) ii numeau pe rusi Schweine....asa si este

Anonim spunea...

Sarbatori Fericite.La Multi Ani.

Andrei Cebotari spunea...

Am stiut de asta...Nu-l mai intoarcem in vecii vecilor...

babamd spunea...

ce guvernare am avu as am ramas fara tezaur

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: