Basarabia şi Bucovina de Nord: Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

Operaţiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept "cea mai mare deportare a populaţiei basarabene". Pregătirea ideologică şi decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, preşedintele Biroului pentru RSSM, şi N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activişti ai partidelor profasciste, etc. La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC "

Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus"


Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul şi Aktiubinsk, precum şi regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul şi răspunderea Ministerului Securităţii de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi şi a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniştrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane - conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveşcianie) a Ministerului Securităţii de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea şi transportarea deportaţilor din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri şi la întreprinderi.

Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveţ - ministrul Securităţii RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin - împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotuşkin- adjunctul ministrului Securităţii RSSM pe cadre. Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidenţă, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa maşiniştilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici şi 64 asistente medicale, care au fost cazaţi, asigurându-li-se hrana şi toate condiţiile necesare în aşa fel, încât să se ţină în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operaţiunii „IUG” şi-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chişinău (Selivanovskii, Mordoveţ, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportaţi până la ora 14.30 dacă sunteţi pregătiţi pentru realizarea operaţiei „IUG”. Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă şi urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeaşi seară la staţiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative şi militare necesare, ele fiind dosite şi ţinute în secret.

Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operaţiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfăşurarea operaţiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS şi MGB al RSSM cu privire la începutul operaţiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării şi raportarea peste fiecare două ore a evoluţiei operaţiunii, a tuturor incidentelor, problemelor şi dificultăţilor care apar pe parcurs. Peste 24 de ore de la finisarea operaţiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportaţi - al femeilor, bărbaţilor şi copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre staţiile de îmbarcare sau de la staţiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administraţia românească şi trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetăţenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

Operaţiunea de deportare

Operaţiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineaţă şi a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

Aşa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toţi cei care au fost incluşi iniţial în liste au fost deportaţi. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operaţiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, graţie informaţiei oferite de anumiţi reprezentanţi ai puterii care şi-au înştiinţat rudele vizate în acest sens.

Autorităţile au încercat, de aceea, să ţină în mare secret măcar data desfăşurării operaţiunii şi din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operaţiunii.

Din totalul de 12 860 de familii incluse iniţial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul operaţiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine şi medalii sovietice; 508 - îşi schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reuşiseră să se ascundă.

Arestările s-au făcut noaptea cu forţele soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să scape cu fuga au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi. Toate bunurile - casele, utilajul ţăranilor deportaţi - au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofiţerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.

În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autorităţile comuniste sovietice a depăşit toate aşteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce priveşte efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie - noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, după operaţiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populaţiei locale, ţăranii, şi cei care erau cei mai refractari faţă de puterea sovietică, sunt nevoiţi să-şi schimbe atitudinea. Frica de o nouă operaţiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunţe la gospodăriile lor şi să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înţeles că nu va cruţa nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportaţi în iunie 1949 erau incluşi în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităţilor de la Moscova.

Estimarea numărului de victime

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporţie a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieşind din 3 membri ai familiilor. Se ştie, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 şi chiar 14 copii.

Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciştii, de apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale.