O singură Germanie şi trei Românii

13 noiembrie 2009
Pe 9 noiembrie, Europa şi toată lumea nouă consemnau, alături de Germania, 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului — eveniment crucial prin care, acum două decenii, se punea capăt războiului rece dintre Est şi Vest. În consecinţă, cele două Germanii deveneau una, iar nemţii încetau să mai fie «două popoare». Circa o sută de mii de persoane au participat la ceremoniile de la Berlin, organizate cu prilejul evenimentului, dacă ar fi să credem datelor oficiale. Fastul a fost unul de excepţie. Şefi de state şi de guverne, secretari de stat din Europa, dar şi de peste Ocean, şi-au dat mâna la Berlin, adunaţi în ideea de a reconfirma legitimitatea actului politic de acum două decenii, care viza nu doar destinele Germaniei, ci şi ale întregii Europe. Şi chiar mai mult.

Ceea ce surpinde cel mai mult din tot programul ceremonial de la Berlin este, totuşi, comportamentul ruşilor, care s-au arătat, cel puţin în discursul lor public, împăcaţi cu ceea ce se întâmpla acum două decenii în relaţia dintre cele două Germanii. Dacă pe 8 mai 1945 Kremlinul saluta căderea Berlinului, pe 9 noiembrie 2009 vocile oficiale ale aceluiaşi Kremlin salutau căderea Zidului Berlinului. Retorica Moscovei este astăzi alta chiar în raport cu cea de acum 8—9 ani. Să ne amintim că, în debutul intrării sale în politica mare, V. Putin califica căderea Zidului de la Berlin, alături de dispariţia URSS, drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului douăzeci. La doar câţiva ani, actualul preşedinte rus, D. Medvedev, îi reproşează predecesorului său că a exagerat în aprecieri. «Da, zice Medevedev, a fost o catastrofă care a afectat Rusia, dar nu este una mai mare decât cel de-al doilea război mondial». Dar chiar şi Putin nu mai este atât de categoric. Deşi are «nostalgii pentru Germania de Est», de care-l leagă «mai multe amintiri» din perioada spionajului sovietic la Berlin, acesta declara, acum câteva zile, că este «bucuros» de felul «cum se dezvoltă astăzi Republica Federală» şi de «relaţiile bune, pe o bază nouă» dintre Germania şi Rusia.

Şi mai intrigante, în acest sens, par a fi declaraţiile ex-liderului sovietic, M. Gorbaciov, care la momentul căderii «zidului» avea mandatul de preşedinte (întâiul şi ultimul) al URSS şi consimţise «căderea». În pragul solemnităţilor de la Berlin, Gorbaciov anunţa de la ecran, absolut relaxat, că nu regretă căderea Zidului Berlinului şi că prin ceea ce a făcut el le-a dat nemţilor, precum a făcut-o ulterior şi cu polonezii, cehii şi slovacii, «ceea ce le lipsea». Adică, libertatea de a fi. Şi de a dispune de această libertate a lor. Până aici, «bravo» pentru Gorbaciov. Şi pentru succesorii săi. Numai că divizarea Germaniei şi unificarea, arbitrară, a Cehiei şi Slovaciei nu sunt singurele «răni geopolitice» lăsate Europei de ruşi. De ce ruşii nu au procedat la fel şi în raport cu România? De ce «problema Basarabiei» mai rămâne şi după douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului o cicatrice pe harta Europei? De ce consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov rămân neanulate? De ce Prutul continuă să rămână un «zid berlinez», chiar dacă mai transparent, dar, totuşi, zid între lumea aceluiaşi neam şi pământurile aceleiaşi ţări, separate în două după cel de-al doilea război mondial şi, în trei, după dezmembrarea URSS? De ce trupele sovietice, retrase din Germania, nu au ajuns pe Volga, ci la Nistru? De ce Moscova refuză să dea popoarelor ex-sovietice «ceea ce le lipseşte», aşa precum le-a dat nemţilor, polonezilor etc? De ce? Nu vrea Moscova aceleaşi «bune relaţii» şi cu alte capitale, mai în vecinătate? Nu a venit timpul? Am ratat noi şansa «podurilor», crezând în «flori»? Nu suntem noi nemţii, cu care să se socoată ruşii? Ori nu sunt ruşii gata să renunţe la nişte teorii geoimperiale mai vechi? Îmi dau seama, prea multe întrebări pentru un singur răspuns. Şi, totuşi. Ar fi de remarcat, în acest sens, mesajul de la Berlin al Laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Muhammad Yunus (Bangladesh) cu referire la «politica zidurilor». «Toate zidurile aflate în picioare astăzi pot să aparţină într-o zi unui muzeu», zicea el. Dar când? Câţi preşedinţi trebuie să se mai schimbe la Kremlin, Bucureşti sau Chişinău, până când «zidul Berlinului» de pe Prut ar deveni istorie, iar la solemnităţile ocazionate de acest eveniment ruşii, alături de alţi şefi de state şi de guverne, s-ar simţi la fel de confortabil, precum arătau la Berlin?

Petru Grozavu

3 comentarii:

Administrator spunea...

Pacat ca cineva cindva si-a luat Iresponsabilitatea de a ne desparte si de a crea pseuo statul Republica Moldova.

UnknownError spunea...

De ce? Deoarece noi suntem ”moldoveni” docili ca oile, germanii au plecat cu ciocanul la zid, iar noi am plecat capul rusului ca niște oii...

E timpul să ne amintim cine au fost dacii, ei nu au cedat în fața unui impaeriu cum a fost cel roman!
Suntem dezbinați și ne lăsăm dezbinați de alții și de noi înșine...

Andrei Creacico spunea...

Exact, sîntem foarte dezbinaţi, asta pentru că ne-am lepădat de ceea ce ne-a unit pe noi toţi de-a lungul istoriei, de ceea ce ne făcea nebiruiţi; în schimb căutăm să înlocuim acea unitate sacră cu una nouă, care de fapt ne este străină. Ne vom putea uni cu adevărat doar conservând în noi înşine idealul naţional al strămoşilor noştri.

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: