TRĂDAREA LUI MARIAN LUPU !!!

30 iulie 2009
Scena politică moldovenească seamănă cu o mişcare browniană. Partidele, partiduţele şi personalităţile politice apar şi dispar cu o iuţeală caleidoscopică. Cei care mai ieri dădeau tonul dispar fără urmă (PDAM, de pildă), iar cineva care nu a fost cunoscut deloc (Dorin Chirtoacă), devine pe neaşteptate o vedetă de prim-plan. În ajun şi după alegeri se formează alianţe şi coaliţii care de care mai năstruşnice. Duşmanii neîmpăcaţi devin aliaţi şi viceversa. În vederea alegerilor toţi îşi caută cu înfrigurare noi „brand”-uri electorale pentru a putea accede în parlament. În lipsa unor programe politice cît de cît articulate, accentul se pune pe personalităţile cu o oarecare pondere în viaţa noastră social-politică, culturală şi economică.

După numărul de partide raportat la cel al alegătorilor, Republica Moldova ocupă, fără îndoială, unul dintre primele locuri în lume şi este devansată, probabil, numai de Israel. Din păcate, noi mai deţinem un loc de frunte încă la un fenomen deloc lăudabil – cel al trădării politice. Aici este vorba nu de coalizarea cu adversarii de mai ieri (PPCD – PCRM), deoarece, totuşi, este vorba de un joc politic cvasirăspîndit, ci de renegaţii care părăsesc partidele care i-au crescut şi le-au făcut un nume şi trec pe listele altor partide, devenind în această calitate mai catolici decît papa de la Roma.

Trădătorii, de obicei, îşi justifică fapta infamă cu tot felul de considerente ce ţin de binele public (pacea socială, încetarea războiului politic, propăşirea patriei, ideile democraţiei, lupta cu tirania etc., etc.). Adevărata esenţă iese imediat la iveală dacă reuşim să detectăm scopul urmărit de acest soi de politicaştri.
Dar, mai întîi, să vedem, totuşi, ce este trădarea. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă următoarea definiţie - „A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva, săvîrşind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd cu duşmanul etc. A fi neloial faţă de cineva sau de ceva. A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvenţă faţă de o acţiune, de o idee, etc.”. Bunii noştri aveau cuvinte deosebit de expresive pentru o asemenea faptă josnică – „,hiclenie, hainie, hainlîc, prodosie, vînzare, etc.”. În Moldova medievală, unde pedeapsa (ca peste tot în acea epocă) purta un caracter social-diferenţiat, hiclenia era singura faptă ilicită pentru care un boier sau dregător era pedepsit mai aspru decît un om simplu (ţăran, negustor sau meşteşugar). Dacă ultimul mai putea spera la milă din partea lui Vodă, boierul – nici vorbă!

Istoria omenirii este plină de renegări şi trădări, dar noi am selectat numai cîteva exemple care ni s-au părut mai semnificative. Unora dintre trădători li s-a creat pe nedrept aura unor luptători şi martiri pentru o cauză dreaptă, dar, dînd la o parte stratul gros de neadevăruri acumulat pe parcurs, trădarea iese la suprafaţă în toată „splendoarea” ei josnică şi hîdă.

„ET TU BRUTE CONTRA ME?”

Trădarea, oricît de bine ar fi camuflată sub lozinci care de care mai nobile, urmăreşte scopuri egoiste şi meschine. Studiind şi analizînd minuţios şi din cele mai diferite izvoare faptele istorice, mulţi dintre eroii de altădată ne apar cu totul într-o altă lumină. Unul dintre falşii idoli ridicaţi pe piedestal de istoricii trecutului a fost Marcus Iunius Brutus. Imaginea acestui om politic din Roma antică a fost lustruită pînă la nerecunoscut de filozofii şi politicienii epocii „Luminilor”. Fapta sa a fost eternizată de pictorii şi scriitorii acestei perioade. În togă albă imaculată, de pe pînzele pictorilor secolului XVIII, Brutus a ajuns şi pe paginile manualelor contemporane de istorie.
Marcus Iunius Brutus a devenit (datorită istoriografiei masono-liberale) un simbol al luptei împotriva tiraniei şi monarhiei pentru triumful democraţiei şi ideilor republicane. Realitatea, însă, este cu totul de alt ordin. Brutus s-a născut într-o familie de plebei de provenienţă obscură. Unii istorici contemporani afirmă că la originea neamului său s-ar fi aflat un „libertus” - sclav eliberat care automat primea numele stăpînului şi, devenind quirit (cetăţean al Romei), era înscris în curia electorală a acestuia. Deci, între Marcus Iunius Brutus şi pretinsul său strămoş, legendarul Lucius Iunius Brutus (unul dintre părinţii-fondatori ai Republicii Romane care l-a răsturnat pe ultimul rex (rege) al Romei, Tarquinius Superbus), nu exista decît o simplă coincidenţă de nume.

Legenda oficială expusă pe paginile manualelor de istorie ne vorbeşte despre Brutus ca model de cetăţean devotat patriei, curat şi candid în pornirile sale, o personalitate de o ţinută morală exemplară. Adept convins al republicii, el a pus la cale asasinarea lui Iulius Caesar care dorea să restaureze monarhia. Se subliniază în permanenţă şi dezinteresarea lui Brutus. El dispunea de o avere personală considerabilă şi a suplinit importante funcţii publice şi de stat (pretor al Romei, guvernator al Macedoniei şi candidat la magistratura supremă de consul). Toate acestea, ba mai mult decît atît – propria viaţă, Brutus le-a jertfit pe altarul republicii.

Cum spunea cineva – basmul este prea frumos pentru a fi şi adevărat. Chiar dacă lăsăm la o parte provenienţa sa obscură, apar imediat alte întrebări. De ce acest model de cetăţean devotat republicii a luptat rînd pe rînd ba în tabăra optimaţilor (partidul aristocratic condus de Pompeius) – ba în cea a populiştilor (democraţii în frunte cu Caesar) şi viceversa? Privitor la puritatea şi integritatea sa morală - numai cît fac afirmaţiile contemporanilor că el ar fi fost ... amantul lui Caesar!

Caesar a dorit să restaureze monarhia? – Absurd! Marele conducător de oşti şi om politic şi aşa suplinea prin cumul aproape toate magistraturile supreme şi extraordinare ale republicii romane (consul, imperator, dictator, pontific suprem etc., etc.). De ce atunci ar fi complotat împotriva rînduelilor republicane? Or, ele îi ofereau prerogative cu mult mai largi decît dacă ar fi ajuns monarh. Se ştie că el a respins în repetate rînduri coroana regală. Caesar, ca un om cu adevărat puternic, nu ţinea deloc la manifestările pur exterioare ale puterii.

Caius Iulius Caesar, spre deosebire de Brutus, provenea cu adevărat dintr-o veche familie de patricieni. Talentele şi aptitudinile sale multiple (genial comandant de oşti, orator înnăscut, talentat scriitor etc.) l-au propulsat relativ devreme pe vîrful ierarhiei politice romane. În plus la toate, el dispunea de o puternică charismă şi se bucura de popularitate printre masele largi ale poporului şi soldaţilor, Brutus, însă, nu se deosebea prin nimic. Deci, la mijloc au fost cu totul alte cauze – invidia, ambiţia şi orgoliul atît de proprii unui parvenit mediocru şi nu „binele public”.

Trădarea din partea lui Brutus apare într-o lumină şi mai negativă dacă luăm în considerare faptul că Caesar nu numai că l-a iertat pentru „navetele” sale de la optimaţi la populişti, dar şi l-a făcut unul dintre cei mai apropiaţi confidenţi. Anume Caesar a propus şi susţinut candidatura lui Brutus la magistraturile de pretor, legat şi l-a înaintat la cea de consul.

În ciuda tuturor calităţilor sale, Caesar nu a înţeles că încălzeşte un şarpe la sînul său. El l-a iubit pe Brutus ca pe un fiu şi nu s-a aşteptat niciodată ca acesta să-l trădeze. Iată de ce Iulius Caesar, după ce l-a recunoscut printre asasini, a încetat să le mai opună rezistenţă. „In memento mori” el a rostit o frază care a devenit înaripată – „Et tu Brute contra me?” („Şi tu Brutus eşti împotriva mea?”. Ea este folosită în situaţia cînd trădătorul este o persoană apropiată în care s-a avut toată încrederea.

PAVLIK MOROZOV

Un alt caz de trădare devenit celebru, de data aceasta datorită propagandei sovietice care l-a prezentat drept model de devotament faţă de cauza comunismului, este cel al lui Pavlik Morozov. Cei de vîrsta a doua îşi amintesc de anii de şcoală cînd, fiind pionieri, li se îmbuiba capul cu „fapta eroică” a lui Pavlik Morozov. În cinstea pionierului-erou erau numite şcoli, grădiniţe de copii, colhozuri, i se ridicau monumente, iar grafomanii regimului îi închinau ode şi romane. Biografia „eroului” a fost şlefuită într-atît, încît în ea nu s-ar fi recunoscut nici chiar protagonistul ei.

Pionierul-erou s-a născut într-un sătuc de colonişti beloruşi din Siberia. Tatăl său, Timofei Morozov, a luptat în detaşamentele de partizani roşii în timpul războiului civil din Rusia (1918-1920). Pentru aceste merite, el a fost numit preşedinte de selsoviet (un fel de primărie în perioada sovietică) în Gherasimovka natală. În această calitate, Timofei Morozov era dator să stîrpească fără milă chiaburii (ţăranii înstăriţi) şi să rechiziţioneze surplusurile agricole de la ţărani. Fostul partizan roşu ori din bunătate sufletească, ori pentru mită, nu făcea cum trebuie nici una, nici alta. El le elibera celor ameninţaţi cu „ridicarea” certificate false ce demonstrau că posesorii lor sînt săraci-lipiţi pămîntului şi le ascundea surplusurile.

Pavlik (fiul său mai mare de la prima căsătorie) era la curent cu cele făptuite de tatăl său şi, ca un pionier conştiincios, l-a denunţat organelor NKVD. Timofei Morozov a fost judecat şi condamnat pentru tăinuirea chiaburilor şi a produselor agricole ce urmau a fi rechiziţionate. Unii cercetători afirmă că el ar fi fost împuşcat, alţii – că a fost condamnat la cîţiva ani de muncă silnică după ispăşirea cărora s-ar fi întors acasă.

Trădarea propriului tată nu a rămas nepedepsită - Pavlik şi fratele său mai mic au fost omorîţi de către bunelul şi verişorul său. În anii „perestroikăi”, din arhive au fost scoase la iveală o serie de documente care pun la îndoială portretul creat cu atîta migală de iconografia comunistă.

În primul rînd – nu se ştie cu certitudine dacă Pavlik Morozov a fost pionier şi, în genere, dacă a învăţat la şcoală. Gherasimovka era un sătuc într-atît de mic şi sărac, încît copiii nici nu aveau cu ce se îmbrăca, nu să mai frecventeze şi şcoala. Despre pionieri – nici vorbă. Alte izvoare afirmă că Pavlik se deosebea prin ieşirile sale huliganice şi a rămas de cîteva ori corigent.

În al doilea rînd, cunoscîndu-se faptul că tatăl său, deşi şi-a părăsit prima familie, continua la beţie să-şi maltrateze fosta soţie, nu este greu de închipuit că denunţul a fost pus la cale de mama lui Pavlik pentru a se răzbuna pe fostul soţ. Nici educaţia sub forma celor „şapte ani de-acasă” nu prea era impecabilă. Chiar la proces, pionierul nostru în vîrstă de doisprezece ani a folosit asemenea cuvinţele pipărate, încît ele nu pot fi redate nici măcar prin puncte de suspensie. Şi, în sfîrşit, sînt unele dovezi care demonstrează că asasinarea lui Pavlik Morozov a fost înfăptuită nu de rudele sale, ci de lucrătorii locali ai NKVD pentru a aţîţa ura maselor împotriva chiaburilor şi simpatizanţilor lor.

TRĂDARE ÎN BIZANŢ - IOAN I TZIMISKES

Intalnirea de pe malul Dunarii dintre Cneazul Sviatoslav si imparatul bizantin Ioan TzimiskesIoan I Tzimiskes a fost unul dintre cei mai mari împăraţi ai Bizanţului, dar, el a ajuns la putere în urma trădării stăpînului său, basileul Nichifor II Foca. Unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Foca a fost un talentat conducător de oşti. Armatele sale au eliberat de sarazini Antiohia şi erau pe punct de a întreprinde o campanie în Ierusalim. Însă, marele domnitor bizantin a fost răsturnat de cei care i-au ajutat să ocupe tronul porfirogeneţilor – generalul Ioan Tzimiskes şi împărăteasa Theophano. Împărăteasa, fiind amanta lui Ioan, l-a ajutat pe acesta să ascundă în gineceul ei doi soldaţi puternici cărora Theophano le-a deschis noaptea uşa la dormitorul basileului. Nichifor II Foca a fost omorît cu sălbăticie.

Poporul Constantinopolului nu dorea să-l recunoască ca basileu pe Tzimiskes, învinuindu-l de trădare a suveranului său. Ioan, văzînd acest lucru, s-a jurat că nu este implicat în asasinat şi a aruncat toată vina pe Theophano. După ce a devenit împărat el şi-a exilat fosta amantă, iar pe asasinii nemijlociţi ai lui Foca i-a executat. Soarta, însă, a fost nemiloasă cu Tzimiskes. Scurta sa domnie (969-976) a fost plină de comploturi urzite de cei mai apropiaţi oameni în care el a avut toată încrederea.

Printre ei s-a evidenţiat parakimomenos-ul (şeful grajdurilor imperiale) său pe nume Vasile. Acest eunuc conducea întreaga administraţie civilă a imperiului. El se deosebea printr-o lăcomie fără margini şi, în timp ce Tzimiskes lupta în Asia, a impus populaţia imperiului la dări exagerat de mari. Fiind informat de aceste abuzuri, basileul a decis să se debaraseze de parakimomenos-ul hulpav la fel cum s-a debarasat de ambiţioasa Theophano. Vasile, însă, a lovit primul şi şi-a otrăvit stăpînul. Tzimiskes a murit în chinuri groaznice, ceea ce a constituit o răsplată pe măsura trădării sale

ALEXEI V DUCA (MURZUFL)

Una dintre cele mai negre pagini din istoria Bizanţului este legată de cruciada a IV-a care a avut loc în anul 1204. Capitala imperiului, Constantinopolul, care de la fondarea sa nu a căzut nici odată în mîinile cotropitorilor străini, a fost luată cu asalt şi jefuită de o mînă de aventurieri de strînsură (e drept că foarte bine înarmaţi şi cu un înalt moral de luptă). Armatele romeilor, în faţa cărora răstimp de o mie de ani au bătut în retragere hoardele Europei şi Asiei, s-au împrăştiat ca un cîrd de potîrnichi în faţa unui uliu.

La mijloc a fost aceeaşi trădare care a erodat din interior puterea Imperiului Bizantin. În primul rînd este vorba de trădarea Credinţei. În anul 1195, împăratul Isaac al II-lea Anghel este înlăturat de la putere, orbit şi întemniţat de către fratele său. Fiul său, Alexei (viitorul împărat Alexei IV) s-a adresat pentru ajutor la curţile Apusului catolic. Una dintre condiţiile puse a fost acceptarea unirii cu biserica catolică şi recunoaşterea supremaţiei Vaticanului. Orbit de setea de răzbunare, Alexei a acceptat. Oştirea cruciaţilor adunată la Zara (astăzi – Zadar în Croaţia), s-a abătut din drum şi a apărut sub zidurile Constantinopolului. Uzurpatorul Alexei III, după cîteva înfrîngeri suferite în luptele cu cruciaţii, a furat vistieria statului şi a dat bir cu fugiţii. Trădarea şi preţul ei, însă, nu i-au priit, căci a fost deposedat de comorile furate şi a umblat din poartă-n poartă cerşind ajutor nu numai la curţile Apusului catolic, dar şi ale Orientului musulman.

Isaac II Anghel a fost repus în drepturi, luîndu-l ca asociat la tron pe fiul său Alexei IV. În afară de recunoaşterea unirii, Alexei mai promisese cruciaţilor o uriaşă sumă de bani drept recompensă pentru ajutorul acordat. Poporul a refuzat să recunoască supremaţia ererticilor latini (catolici) şi să plătească noi impozite. De nemulţumirea generală a profitat un oarecare Alexei Duca poreclit Murzufl („Sprîncenatul”) - unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Alexei IV Anghel. El ocupa funcţia de protovestiariu (vistiernicul personal al basileului care avea dreptul şi să comande oştirile). Duca Murzufl a atras de partea sa garda imperială de mercenari şi a săvîrşit o lovitură de palat. Fostul împărat a fost aruncat în temniţă şi sugrumat. Uzurpatorul s-a proclamat basileu sub numele de Alexei V Duca.

În curînd, însă, el a pierdut tronul, nefiind în stare să-i alunge pe cruciaţi de sub zidurile Constantinopolului. Cînd aceştia au luat cu asalt capitala, el a fugit, luîndu-şi amanta şi ultimele rămăşiţe din vistieria imperială. Murzufl s-a refugiat la moşia tatălui amantei sale situată lîngă Larissa (oraş în nordul Greciei). Acesta, însă, l-a orbit şi lipsit de bunurile furate. Mai tîrziu, Murzufl este prins de cruciaţi, dus la Constantinopol şi judecat pentru că şi-a omorît suzeranul. Uzurpatorul a fost condamnat la moarte şi aruncat de pe coloana Tauros.

MARIAN LUPU

Într-un articol precedent am vorbit despre ţinuta intelectuală, sau mai bine zis lipsa acesteia la politicianul Marian Lupu. În articolul de faţă ne vom opri îndeosebi la ţinuta sa morală în lumina transformării sale subite din „comunist” în „democrat”.

Cu vreo cinci ani în urmă, cînd fostul (vice)ministrul economiei Marian Lupu a fost ales preşedinte al Parlamentului, această opţiune a comuniştilor (citeşte a lui Vladimir Voronin) a trezit o adevărată furoare. Discrepanţa dintre ţinuta lingvistică şi maniera de a vorbi a tînărului speaker de cea a celorlalţi aleşi ai poporului (nu numai din PCRM) era într-atît de izbitoare, încît Marian Lupu apărea printre ei ca o cioară albă. A trecut o habă de vreme şi agitaţia stîrnită în jurul chipeşului preşedinte de parlament cu diplomă de economist şi „prononce” dîmboviţean s-a mai potolit niţel. Ceea ce a ieşit la suprafaţă i-a cutremurat şi dezgustat pe mulţi.

Regele era gol. Sub spoiala de „intelectual select” se ascundea o mediocritate care, uneori, răbufnea prin fraze şi ieşiri ridicole. Este vorba nu numai de cazul cu „cultura politică europeană” şi „bizantină” de care Lupu habar nu are, dar şi de multe altele. Printre exemplele de enormităţi perorate şi comise fără să-şi dea seama de speakerul nostru, la loc de frunte se află cea cu „luptătorii” pentru dreptul la autodeterminare a moldovenilor de dincolo de Prut (în realitate – agenţi ai SRI) pe care Marian Lupu i-a prezentat legislatorilor noştri drept ... „colegi”!!!

A devenit clar chiar şi pentru un diletant în ale politicii că Marian Lupu este o vitrină, dacă vreţi – momeală menită să atragă de partea sa filistinul „cult” (de fapt incult sau cel mult semidoct) şi simpatiile Occidentului. Mai rămînea ţinuta sa morală, or, un om mediocru din punct de vedere intelectual, în fond, poate fi destul de integru din punct de vedere moral.

Din păcate ţinuta morală a lui Marian Lupu s-a dovedit a fi pe potriva celei intelectuale. Atît timp cît asupra lui s-au vărsat ca din cornul abundenţei posturi şi onoruri (practic, nemeritate), Marian a fost cel mai loial şi disciplinat tribun. Presa noastră de toate zilele vedea în el cel mai posibil succesor al lui Vladimir Voronin la funcţia de şef al statului. Despre înaintarea candidaturii lui Marian Lupu se vorbea ca despre un fapt împlinit, iar o idee insuflată cu insistenţă poate deveni o idee-fixă a obiectului. Marian Lupu se vedea, deja, instalat în jilţul prezidenţial.

Alegerile de pe data de 5 aprilie s-au dovedit a fi pline de surprize. În primul rînd - opoziţia nu s-a aşteptat la o victorie atît de categorică a partidului de guvernămînt, iar ultimul – la o reacţie aşa de violentă din partea străzii (mai exact, din partea tineretului prostit de propaganda politica). O altă surpiză a constituit-o candidaturile înaintate de PCRM (citeşte – Vladimir Voronin) la suplinirea celor mai înalte funcţii în stat. Zinaidei Greceanîi i-a fost rezervată funcţia de şef al statului, iar lui Vladimir Ţurcan – fotoliul prim-vice-speaker-ului. În ceea ce îl privşte pe Marian Lupu, Vladimir Voronin a declarat că acesta, în virtutea studiilor sale (economist), s-ar potrivi pentru funcţia de prim-ministru.

A fi un preşedinte de parlament pe lîngă un şef de stat autoritar, precum Vladimir Voronin (care conducea şi partidul de guvernămînt), este o adevărată sinecură – bine plătită şi legată de anumite onoruri. Oricum, şeful statului şi al partidului hotăra totul. Marian Lupu se complăcuse în această postură de „dolce farniente” (dulcea tolăneală).

Funcţia de şef al statului într-o republică parlamentară în care Vladimir Voronin ar fi condus parlamentul, urma să fie o continuare destoinică a „dolce farniente”-ului devenit obişnuit pentru eroul nostru. Înaintarea sa (şi aceasta în termeni destul de vagi) la funcţia de prim-ministru a fost pentru ambiţiosul Marian Lupu un trăsnet din senin şi o mare decepţie, căci ea presupune o muncă grea, asiduă şi ingrată, mai ales în condiţiile crizei globale.

Faptul că Lupu este „copt” pentru a trăda s-a văzut imediat după evenimentele de pe 6-7 aprilie şi declaraţiile lui Vladimir Voronin privitor la candidaturile înaintate de PCRM pentru suplinirea celor mai înalte funcţii în stat. Tuturor observatorilor le-a părut cam straniu faptul că Marian Lupu s-a abţinut de la acuzaţii dure la adresa opoziţiei, deşi, la ele au recurs toţi ceilalţi colegi din conducerea PCRM. Acesta a fost un semnal adresat taberei liberale că Lupu-şi schimbă părul. S-a făcut observată şi lipsa de entuziasm (ca să nu spunem refuzul său categoric şi îngrozit) faţă de înaintarea candidaturii sale la postul de prim-ministru.

Marian aştepta oferta cea mai avantajoasă. Ea a venit din partea democraţilor lui Diacov. „Tripla Alianţă” (PL, PLDM şi AMN), deşi îi făcuse anterior avansuri lui Lupu, nu mai avea nevoie de el. Prima spaimă a trecut, iar doritori de a ocupa funcţii călduţe (Serafim Urecheanu îşi rezervase deja pe cea de preşedinte) erau mult prea destui şi printre ei. Pentru Marian Lupu nu mai era loc.
O cu totul altă situaţie s-a creat în jurul Partidului Democrat al lui Dumitru Diacov. La alegerile de pe 5 aprilie, PD nu a obţinut procentajul necesar pentru trecerea pragului electoral şi avea nevoie acută de un nou brand electoral. Cele vechi erau jerpelite, ponosite şi compromise prin multiplele trădări şi schimbări de poziţie. În primul rînd aceasta se referă chiar la persoana liderului său – Dumitru Diacov, cunoscut prin acrobaţia sa politică şi permanenta disponibilitate de a trăda pe oricine şi orice numai pentru a rămîne în eşaloanele superioare ale puterii.

Diacov face parte din cohorta foştilor lucrători komsomolişti (Braghiş, Bujor, Urechean – numele lor e legiunea) care s-au făcut vestiţi în perioada perestroikăi şi după ea prin nemaipomenita elasticitate a coloanei vertebrale (sau, mai bine zis, prin lipsa acesteia). Adus de Petru Lucinschi (un alt trădător de vocaţie) de la Moscova şi lansat în politica moldovenească, el nu a pregetat să-şi trădeze patronul atunci cînd a devenit clar că (Şme)Chirilovici se duce la fund. Diacov a procedat la fel şi în anul 2005, cînd părăseşte BMD-ul condus de Serafim Urecheanu şi susţine candidatura lui Vladimir Voronin la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.
Без описанияDumitru Diacov a reuşit să atragă în partidul său figuri politice pe măsura sa (în sens de predilecţie pentru liber-schimbism). În primul rînd este vorba de tînărul şi ambiţiosul liberal Oleg Serebrian vestit nu numai prin limbajul său academic. În tabăra lui Diacov a fost şi Vlad Filat Acesta, la rîndu-i, după ce s-a certat cu şeful, şi-a creat propriu-i partid – PLDM şi pretinde a fi liderul opoziţiei consolidate. Printre altele, Filat, care îşi acuză fostul boss de pactizare cu comuniştii, în anul 2005 a votat şi el pentru candidatura lui Vladimir Voronin.

De altfel, este cazul sa pomenim aici că atunci, în aprilie 2005, Iurie Roşca cu PPCD-ul său a fost „stimulat” să voteze pentru Voronin de ... Băsescu şi Saakaşvili (vă amintiţi vizitele-fulger ale acestoa la Chişinău cînd s-au întînit numai cu Voronin şi numai cu Roşca, refuzînd să se întîlnească cu oricine altcineva dintre opoziţionişti care îi aşteptau în antecamera ambasadei României), precum şi de către ambasadorul SUA la Chişinău. Pe cînd pe Filat nu l-a „stimulat” nimeni: acesta a votat din propria iniţiativă pentru Voronin preşedinte. Iar acum Filat este „principial”, iar Roşca este trădător !? Deşi trădători sînt şi Filat, şi Băsescu, şi Saakaşvili, şi SUA şi Diacov care l-a oploşit acum pe „principialul” Lupik Morozov.

Mersul evenimentelor, în cazul lui Diacov, aminteşte de aventurile Gogoaşei din povestea rusească care, fugind de la moşnegi, lup şi urs, pînă la urmă şi-a găsit naşul în persoana vulpii. La alegerile din 5 aprilie, rolul vulpii a fost jucat de Măria Sa alegătorul care s-a săturat de zigzagurile politice celor de-alde Diacov, Roşca şi compania şi nu a mai votat trădătorii. Dreptate, totuşi , a avut marele Coşbuc cînd a spus că la toţi le convine trădarea, dar nimănui nu-i plac trădătorii.
Dezertarea lui Marian Lupu din PCRM a fost o adevărată mană cerească pentru Diacov. Nu-i vorbă - limbă fără oase are şi Serebrian, dar cu academismul lui autentic (nu ca cel de mucava al lui Marian Lupu) ... Oazu Nantoi este prea deştept (fără nici un fel de ironie) pentru filistinul de rînd, iar de Diacov - alegătorii înşişi se feresc de el ca de un lepros. Liderul democraţilor i-a cedat lui Marian Lupu conducerea partidului şi primul loc în lista de candidaţi la electoralele din 29 iulie. Mai mult decît atît – pentru a nu roade ochii alegătorului, Diacov şi-a plasat numele său pe modestul loc şase care, însă, dacă democraţii trec pragul electoral, îi asigură un mandat în parlament. Şi, pentru ca confuzia să fie totală, la denumirea partidului a mai fost adăugat şi numele ilustrului renegat – Partidul Democrat (Marian Lupu).

Aparenţele, dacă şi înşeală pe cineva, numai nu pe cei versaţi în politică. Marian Lupu cum a fost canarul de colivie al lui Vladimir Voronin, tot aşa a rămas şi la Dumitru Diacov, doar că şi-a schimbat coloritul penajului. Noul lider s-a lansat în campania electorală sub lozinca – „Nu războiului politic!” Ea denotă faptul că Marian al nostru este disponibil în orice moment să-şi vîndă voturile măcar şi lui Satan numai ca acesta să-l instaleze în jilţul mult rîvnit de preşedinte al republicii.

Relevant în această ordine de idei este sloganul lansat de „specialiştii” în tehnologii şi propagandă electorală aflaţi în slujba partidului democrat – „Marian Lupu – Preşedinte!”. Observaţi? – Nu „Marian Lupu – în Parlament!” sau „Democraţii – în Parlament!”, ci – „Marian Lupu – Preşedinte!”. Se creează impresia că Republica Moldova s-a lansat într-o cursă electorală prezidenţială şi nu în una parlamentară. Sau, poate, cum se spune la ţară – „Obraznicul mănîncă praznicul?”.
În alineatele precedente am analizat cîteva exemple de trădări infame. Comun între ele este lipsa de scrupule şi a oricăror impedimente de ordin moral în atingerea scopului. De asemenea „calităţi” a dat dovadă şi Marian Lupu. Mai există încă o asemănare izbitoare între trădătorii menţionaţi – toţi, inclusiv Marian Lupu, au fost nimeni şi au ajuns pe vîrful piramidei puterii numai datorită patronului pe care, ulterior, l-au trădat.
Ceea ce face acum ex-speakerul moldovean se numeşte prostituţie şi şantaj politic. Or, Marian Lupu este pe deplin conştient că partidul său de adopţie nu va obţine majoritatea în parlament. Scopul său însă a rămas acelaşi – funcţia de şef al statului sau, cel puţin, preşedinte al parlamentului. Prin urmare, el vrea să pună la mezat posibilele mandate parlamentare ale PD (ML). Cine va fi cumpărătorul – pentru el şi gaşca de renegaţi învederaţi ce-l înconjoară, nu are nici o importanţă.

DE DEPARTE – TRANDAFIR, DE APROAPE – BORŞ CU ŞTIR

Anume această zicală îmi vine pe limbă atunci cînd este vorba de asemenea „politicieni”, precum Marian Lupu. Ei se orientează spre segmentul electoral alcătuit din aşa zişii „filistini culţi” şi gospodinele casnice amatoare de seriale latino-americane. Acest segment este obişnuit să aprecieze omul nu după calităţile intelectuale şi morale reale (de cele spirituale nici nu putem vorbi), ci după cele ce ţin de fizic, exterior şi spoiala pseudo-intelectuală (vocabularul „academic”, maniera de a îndrepta savant ochelarii etc.).

Oricît ar fi de dureros, dar are şanse, pramatia! Or, în condiţiile unui sistem electoral proporţional există o constantă a alegătorilor cu anumite preferinţe. Într-o ţară cu vechi tradiţii electorale, cultură şi educaţie politică am putea vorbi de careva preferinţe politice. La noi, şi în genere - pe întreg spaţiul ex-sovietic, doar de cele legate de o persoană concretă. De exemplu, partidul lui Jirinovski în Rusia nu a cîştigat nici un mandat în circumscripţii, dar a avut vreo 12% pe ţară, ceea ce i-a permis să devină a treia fracţiune ca mărime în Duma de Stat (pînă la ultimele remanieri constituţionale, în Federaţia Rusă acţiona un sistem electoral mixt – proporţional-majoritar). Ruşii numesc această constantă care-l simpatizează pe scandalagiul Volfovici – „konstanta durakov” („constanta proştilor”).

Trebuie să recunoaştem că impozantul şi elegantul ex-speaker care, pe de asupra, mai ştie să arunce praf în ochi filistinului cu pseudo-intelectul şi pseudo-erudiţia sa, ar putea să treacă pragul electoral (parcă special coborît pentru cei de alde dînsul). Recent am auzit la radio (nu-mi mai amintesc pe ce post) cum o „oiţă nezlobivă” (sau cum se exprimă un bun prieten de-al meu – „brută sentimentală”) amatoare de seriale latino-americane vorbea despre Marian Lupu că este înalt, frumos, elegant, deştept, „cultural”, inteligent, erudit şi poliglot. Alta, personal mi-a adus în calitate de ultim şi „zdrobitor” argument faptul că nimeni nu-şi îndreaptă atît de frumos şi elegant ochelarii ca Marian Lupu!!! Relevant pentru acest segment electoral este faptul că anumite calităţi (reale, de altfel) legate de fizicul şi exteriorul „eroului” nostru le devansează pe cele legate de intelect (fie şi închipuite).

Nu ne rămîne decît să sperăm că „constanta proştilor” la noi e mai joasă decît în alte ţări ex-sovietice şi că trădătorii (indiferent de coloratură) vor fi răsplătiţi după merite, adică nu vor accede în Parlament.

5 comentarii:

Anonim spunea...

felicitari!!!un articol cu adevarat bun... succes pe mai departe

Dragoş Galbur spunea...

bun articolul, bravo Andrei !

Anonim spunea...

ce kakak............. cum poti sa-l compari pe Marian Lupu cu Pavlik Morozov ??? Aberatie completa.... daca e asa , atunci Rosca e un monstru , de ce nu scrii un articol in care sa compari pe Iurie Rosca cu Diavolul ??

Andrei Rusu spunea...

~Anonim:
uitete....eu deja am scris un asemenea artikol, cauta in forum....

Anonim spunea...

or, este totul alb si negru? Si-a schimbat positia - tradator? Nu sunt expert in psihologie si nici nu stiu criteriile care ar putea sugera ca e tradare or nu. Insa declaratii partial goale si surse neidentificate, paralele si opinii subjective stau la baza articolului. Inteleg, nu este o lucrare stiintifica si asa trebuie privita dar totusi ...

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: