Problemele care au precedat şi au succedat comunismul

“Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor partenerilor „apropiaţi“, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice. (1) În puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, ale identităţii naţionale şi ale opţiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul Războiului Rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu, în consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârşitul Primului Război Mondial, aproape nimic despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat.(2) Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă.(3)

Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară postimperială şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova (4). Moscova şi Budapesta au stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea drepturilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice ale minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare. (5)

Liderii postcomunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după Primul Război Mondial. (6)

Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei postcomuniste - Forumul Democratic Maghiar - au fost Sándor Csoori şi István Czurka, ambii cunoscuţi pentru convingerile lor separatiste şi radicale de dreapta. (7)

După 1989, Csoori a devenit preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, organizaţie care a fost înfiinţată în 1927 pentru a emite pretenţii teritoriale împotriva României (şi a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei). Din fericire, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor minorităţilor, asimilare forţată, „genocid cultural” şi „etnocid”, care păreau plauzibile în perioada izolării Koniaim Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor europene. (8)

Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu România lipsesc în egală măsură şi în cazul Rusiei/URSS-ului. La începutul anilor 1990, Kremlinul era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată spre Vest, ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti”, ceea ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti” în perioada Războiului Rece, dezinformarea rusă alimenta acum animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului, prezentându-1 ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al Doilea Război Mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai României”. (9)

Kremlinul avea motive să se teamă de „ameninţarea românească” referitoare la controlul asupra RSS Moldova. Desigur, nu pentru că Bucureştiul putea forţa chestiunea, ci pentru puternica atracţie pe care ar fi exercitat-o o Românie prosperă şi consolidată asupra rudelor etnice de peste graniţă. La începutul anilor 1990, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova şi că:

"Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil".(10)

CIA a ajuns la aceleaşi concluzii şapte luni mai târziu, după ce a semnat primul său tratat din Europa de cooperare mutuală cu România:

"în calitate de etnici români, moldovenii aşteaptă din partea Bucureştiului sprijin pentru reanimarea identităţii lor naţionale, mult timp oprimate. Ei speră, de asemenea, să pună bazele unei eventuale reunificări cu România". (11)

Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să rămână în Uniune”. (12)

Deci, ipotetic, Moldova sovietică putea fi păstrată şi apropierea Moldova - România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorităţii administrative şi progresul reformelor din România, încurajând turbulenţele, divizarea si reacţiile autoritare.

În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei Moldova - România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din România. (13)

Este sugestiv faptul că peste 25 000 din cei 37 000 de turişti sovietici care au considerat România locul preferat pentru vizite sau tranzit, în cele două săptămâni anterioare revoluţiei din decembrie 1989, au ales să nu mai plece timp de aproape un an, până în octombrie 1990, după ce guvernul român le-a cerut oficial şi insistent să părăsească ţara. (14)

Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova - România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri, iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România. O Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina.

Evgheni Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primului Directorat - redenumit rapid Sluzba Vheshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991 - a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va trece cu agresivitate la emiterea unor pretenţii teritoriale dacă va fi admisă în Alianţa Nord-Atlantică şi îşi va anexa Moldova. (15) Primakov s-a implicat şi în dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România" pentru a-1 sprijini în timpul revoluţiei. (16) De fapt, conducătorul român protesta energic împotriva inexplicabilului aflux de „turişti" sovietici din ţară şi ameninţa cu „contramăsuri". (17)

Kremlinul postcomunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eşecul" stabilirii de relaţii bune cu vecinii - o cerinţă premergătoare pentru statutul de membru NATO - ca pârghie de manevră a tratatului de alianţa cu România.

În efortul său de dezbinare a Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova - Transnistria şi a urmărilor acestuia. În acest sens, este sugestiv faptul că Primakov a primit sarcina de a se ocupa de conflictul „îngheţat“ dintre Moldova şi Transnistria după ce a deţinut funcţiile de şef al SVR şi de ministru de externe.

Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să excludă aderarea la alianţa nord-atlantică - condiţie asupra căreia nu a insistat (mult timp) în tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia.(18). Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor 1990. În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai în iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate simi-lare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria. (19)

Insistenţa Rusiei, din 2008 - 2009, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada Războiului Rece.”

Larry L. Watts «Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania», editura RAO, 2011

Note:

1. Fostul şef al US National Security Agency, generalul William Odom, nota în 1998: „Ruşii vor avea probabil o capacitate reziduală destul de mare pentru a ne crea probleme serioase". Jane Perlez, „Touch Issue Of Bigger NATO: Spy Agencies“, The New York Times, 5 ianuarie 1998.

2. Deşi despre România apar informaţii accidentale în arhivele sovietice, referitoare de exemplu la operaţiuni interbelice contra Poloniei, activităţile legate de România rămân închise. Operaţiuni sovietice timpurii sunt descrise de fostul şef al spionajului românesc, Zaharia Husărescu, în Mişcarea subversivă în Basarabia, Chişinău, Tipografia de Stat, 1925; şi Charles Upson Clark, Bessarabia: Russia and Roumania on the Dniester River, New York, Dodd, Mead & Co., 1927. Vezi şi referinţele la România în Dal- lin (1955). Ofiţerii de informaţii români au publicat un număr de lucrări despre organizaţiile şi operaţiunile spionajului unguresc. Vezi Ioan Dumitru, Spionajul maghiar în România 1918-1940: însemnări documentare, Bucureşti, Editura Concordia, f.d.; Marian Ureche, Serviciile secrete maghiare, Bucureşti, I.S.I., 1992; Liviu Găitan, Serviciul de spionaj hortist, Bran, 1993; Nevian Tunăreanu, Organizarea şi activitatea desfăşurată de serviciile de informaţii maghiare împotriva României în perioada interbelică, Bucureşti, 1995; Constantin Aioanei, Nevian Tunăreanu, Acţiuni ale spionajului ungar împotriva României în perioada 1940-1950, Bucureşti, 1996; Traian-Valentin Poncea şi Aurel Rogojean, Spionajul ungar în România, Bucureşti, Editura Elion, 2007. Pentru structurile Securităţii din perioada comunistă a Ungariei, vezi Jânos Kenedi, Kis állambiztonsági olvasókönyv [Un ghid concis al Securităţii de Stat], Budapesta, Magveto, 1996; Lászlo Varga, „Watchers and the Watched“, The Hungarian Quarterly, vol. 38, nr. 146 (vara 1997), pp. 51-77; şi Raija Oikari, „On the Border of Propaganda and What Can Be Said“ în Ansii Halmesvirta, editor, Bridge Building and Political Cultures: Hungary and Finland 1956-19891 Hungarologische Beiträge, voi. 18,Jyväskylä, Finlanda, University of Jyväskylä, 2006, pp. 299-356.

3. Magyar Nemzet, 11 iunie 1999.

4. Interviul publicat de corespondenta Vlast, Marina Kalaşnikova, cu fostul ministru adjunct de externe al URSS, Ivan Aboimov, („Conducerea statului privea RDG-ul ca pe o unitate autonomă) în Vlast magazin, 26 aprilie 2005, pe: www.kommersant.ru. Conform lui Aboimov, continuitatea relaţiilor ruso-maghiare cu predecesorul sovieto-maghiar a fost subliniată explicit. Autorităţile maghiare s-au întâlnit mai întâi cu Gorbaciov, care îşi părăsea funcţia, şi imediat după ce a părăsit încăperea, cu succesorul său Elţîn.

5. Jorg K. Hoensch, A History of Modem Hungary: 1867-1994, New York, Longman, 1996, p. 334. Deşi proclamat de presă şi în declaraţiile publice ale conducerii maghiare ca o lovitură, acordul este caracterizat de Janusz Bugajski ca impus Budapestei şi stânjenitor pentru acei lideri în Cold Peace: Russia’s New Imperialism, Westport, CT, Praeger, 2004, p. 152. După cum nota un autor, la mijlocul anilor 1990, „Ungaria poate face presiuni asupra României prin cooperarea cu puternicele state vecine cu care are dezacorduri “, şi că „atât Rusia, cât şi Ucraina sunt aliaţii Ungariei atunci când este vorba despre probleme privind România... Acelaşi lucru este valabil şi pentru Bulgaria..Lászlo Maracz, Hungarian Revival: Political Reflections on Central Europe, Nieuwegein, Aspekt, 1996, p. 384.

6. Guvernul Forumului Democratic Maghiar din 1990 - 1994 a făcut din aceasta un element de bază al politicii sale. Guvernul FIDESZ al lui Victor Orban l-a revitalizat între 1998 - 2002, prin declaraţia lui Orban că „Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile la autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania ca şi instituţiile adecvate acestei autonomii", specificând că intenţia partidului său „transcende tratatul de bază“ dintre Ungaria şi România. Erdélyi Naplö, 12 august 1997.

7. Hoensch (1996), pp. 285, 313-314.

8. Merită menţionat că instituţiile americane şi europene au evitat România în perioada 1989-1993, prelungind efectul unor asemenea acuzaţii. Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1990, comisarul pentru minorităţi al Consiliului Europei, Max van der Stoel, şi organizaţii independente occidentale au denumit România un model pentru tratarea relaţiilor etnice.

9. Bugajski (2004), pp. 98,103-105 şi 216. Moscova a folosit tehnici similare de discreditare a tentativelor guvernului moldovean de a stabili relaţii mai strânse cu România, condamnându-1 pentru „românism" şi pentru „încercări de alungare a populaţiei slave peste Nistru". Ibidem, pp. 95-96.

10. Perestroika at the Crossroads: An Intelligence Assessment (SOV 90-10015), 1 martie 1990 (declasificat la 30 ianuarie 2001), pp. vi şi 3, CIA.

11. „USSR: Moldavia Signs Agreement With Romania”în National Intelligence Daily, marţi, 2 octombrie 1990 (declasificat în iunie 1999), p. 11, CIA.

12. Analiza Consiliului Naţional de Informaţii (NIE-11-18-1990), The Deepening Crisis in the USSR: Prospects for the Next Tear, 1 noiembrie 1990, p. 4, CIA.

13. In acea perioadă, agenţii sovietici încă nedemascaţi din cadrul CIA, precum Aldrich Ames şi Harold James Nicholson - ultimul având funcţia de şef al rezidenţei CIA din Bucureşti - este posibil să fi avut posibilitatea să furnizeze direct aceste evaluări KGB-ului.

14. Ceauşescu a protestat împotriva afluxului brusc de turişti de la Moscova, dintre care nici unul nu stătea la vreun hotel. Vezi Mircea Munteanu, New Evidence on the 1989 Crisis in Romania, e-Dossier no. 5, Washington D.C., Woodrow Wilson International Center for Scholars, decembrie 2001, pp. 3-11, CWIHP. Ancheta Senatului României asupra evenimentelor din decembrie 1989 menţionează un salt de la 30 000 de turişti sovietici în 1988 la 67 000 în 1989, precum şi o întârziere inexplicabilă în plecarea acestora. Vezi Depoziţia lui Petre Roman, transcript nr. 90/8.03.1994, Arhiva Senatului României, pp. 44-45. Conform prim-ministrului Roman, 30 000 de turişti ruşi au rămas în România peste un an, până când li s-a cerut oficial să plece, în octombrie 1990. Conform lui Roman, şeful SIE, Caraman, l-a informat numai la acea dată despre aceştia. Totuşi, încă din martie televiziunea română relata despre taberele sovietice.

15. Evgheni Primakov, „Opravdano li rasshirenie NATO? Osoboe mnenie Sluzhby vneshnei razvedki Rossii" [Este extinderea NATO justificată? Opinie a Serviciului de Informaţii Externe al Rusiei], Nezavisimaia gazeta, 26 noiembrie 1993; Black (2000), pp. 8-9, 109-110 şi 157; „Intervenţia lui Primakov", Bruxelles, NATO HQ,(11 dec. 1996), 13 februarie 1998, www.nato.int: Bugajski (2004), p. 218.

16. Evgheni Primakov, Russian Crossroads: Toward the New Millenium, New Haven, Yale University Press, 2004, p. 131.

17. Vezi Munteanu (2001), pp. 3-11, în CWIHP. Foste surse din spionajul sovietic continuă să ofere justificări creative pentru prezenţa acestor „turişti". Spre exemplu, corespondentul Novovsti, Viaceslav Samoskin, aflat în România în perioada revoluţiei, a susţinut că „turiştii" făceau parte dintr-un acord economic dintre URSS şi Ceauşescu, care solicitase un număr garantat de 35 000 de turişti sovietici anual, „ca să cumpere bunuri româneşti", şi se întâmplase ca vizita lor să se concentreze la sfârşitul anului. Oana Bălan, „Reporter rus sub gloanţe româneşti”, Adevărul, 23 decembrie 2009. Agenţia de Presă Novosti (APN) a fost bine cunoscută ca front al spionajului sovietic, mai ales pentru „măsurile active “ ale Serviciului A al KGB. John Barron, KGB Today: The Hidden Hand, New York, Reader’s Digest Press, 1983, p. 446.

18. Rusia a avut un remarcabil succes în convingerea observatorilor occidentali că stagnarea în problema tratatului se datora pretenţiilor României de condamnare a pactului Hitler-Stalin. De fapt, Bucureştiul îşi dăduse încă din 1993 acordul pentru condamnarea inofensivă a tuturor „pactelor, dictatelor şi invaziilor”. Poziţia inflexibilă a României pro-Vest şi pro-NATO a fost cea care a rămas un litigiu cu Moscova.

19. Bugajski (2004), p. 98.