“Cu mult
inainte de anul 1812, populatia romaneasca, indiferent din ce clasa sociala
facea parte, suferea groaznic din partea armatelor de ocupatie rusesti; - suferea,
dar tacea.
Bietul nostru
popor era prima jertfa adusa intru indeplinirea testamentului lui Petru cel
Mare. Prin anul 1709, cu ocazia razboiului ruso-suedez, armatele rusesti sub
suprema comanda a imparatului Pentru I cel Mare, se deplaseaza spre sud.
Luptele decisive se dau la Poltava (in Ucraina) intre armatele rusesti si cele
suedeze, de sub comanda regelui Carol al XII-lea, si succesul obtinut de Petru
cel Mare asupra lui Carol al XII-lea il imbata pe țar. El constata entuziasmat
ca regiunea sudica, cu clima ei dulce si vecinatatea cu Marea Neagra, este mai
favorabila pentru o activitate economica decat nordul. El si-a dat seama ca,
daca ar stapani in intregime Marea Neagra, ar putea extinde contactul cu lumea
apuseana si ca schimburile de marfuri s-ar face pe scara mare cu lumea
intreaga. Din nenorocire pentru Rusia cheia iesirii spre Marea Mediterana era
in mainile imperiului turcesc. Si atunci imperialismul tarist si-a pus problema
izgonirii turcilor de pe malurile strimtorilor Bosforului si Dardanelelor, iar
pentru aceasta trebuia ocupat cu orice pret Constantinopolul.
Deci, dorinta
si testamentul lui Petru cel Mare pentru urmasii sai era ca sa ocupe
Constantinopolul si sa deschida o fereastra ruseasca spre mari si oceane,
folosindu-se pentru atingerea acestui tel de orice mijloace.
Imparatul
Alexandu I al Rusiei, gelos fata de ispravile Ecaterinei a II-a, care ocupase
si ultimul teritoriu polonez in 1792, impingand hotarele Rusiei pana la Nistru,
se crede in stare sa devie executorul testamentar al lui Petru cel Mare.
In acest scop in
1806, armatele rusesti navalesc spre sud si ocupa Tarile Romanesti. De atunci,
sufetintele poporului romanesc devin permanente. Enorma povara de aprovizionare
cu alimente si furaje a armatelor rusesti cade in spinarea taranului roman. Mii
de harabale taranesti, incarcate cu produsele muncii poporului roman, erau
obligate sa urmeze armatele rusesti dincolo de Dunare prin Balcani, pana la
Marea de Marmara. Acest chin al poporului roman impresiona pe toata lumea, chiar
si pe rusi.
In lucrarea sa
“Rusia la Dunare”, pag. nr. 227, fostul ministru al tarului Nicolaie al II-lea,
Leon Casso, printre alte suferinte ale poporului roman, scria si urmatoarele:
«Nu e greu ca taranul roman sa-si aminteasca ca inca nu de mult, el cu
harabalele (carute trase de boi) lui, incarcate cu alimente si furaje,
parcurgea in urma convoiurilor rusesti distanta pana la Marea de Marmara si in
apele acestei mari isi scalda boii lui albi».
Dupa
eforturile teribile si jertfe inutile, tarismul s-a convins de imposibilitatea
de a cuceri Bosforul si a pune piciorul la Marea Mediterana, si n-a reusit sa-i
momeasca pe slavii: sarbi, bulgari, muntenegreni, croati etc. de a se lipi de
imperiul rusesc. Si aceasta nereusita o punea pe seama poporului roman. Pe
romani ii considerau ca pe un cui infipt intre Rusia si popoarele slave din
Balcani. Pentru acest lucru rusii ne urasc; ne-a urat tarismul si sfetnicii
lui, dar nu poporul rus care nici nu stia ca noi existam. Si aceasta
dezinteresare a poporului si a administratiei rusesti din Petersburg fata de
Basarabia s-a dovedit a fi o realitate, nu numai in anii de agitatie, - cand
tarul Rusiei, Alexandru I, dorea sa anexeze Basarabia la imperiul rusesc, fara
vre-un drept de cucerire cu sabia, nici prin cedare de buna voie sau prin
dreptul primului ocupant si nici prin dreptul gintilor – dar si o suta de ani
dupa anexare.
Tot in
lucrarea sa «Rusia la Dunare», pag. 228, Leon Casso scrie: «De la data anexarii
Basarabiei la imperiul rusesc si pana ce a fost publicat studiul unui ofiter
rus, Zasciuc, cam prin anul 1862, rusii nu stiau nimic despre Basarabia. Unii
credeau ca Basarabia e in Asia, iar altii o confundau cu Gruzia. Pana astazi
toate datele ce se transmiteau la centru despre Basarabia, nu corespundeau adevarului
si realitatii. Asa de exemplu in «Anuarul Rusiei», redactat de serviciul
statistic de pe langa Ministerul de Interne, pe anul 1910, erau trecute toate
nationalitatile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, iar despre moldoveni, care
constituie marea majoritate a populatiei din Basarabia, nu scria nici un
cuvant. Iar cativa ani in urma, Departamentul Casatiei Civile scotea o
hotarare, precum ca Basarabia si cu Moldova din dreapta Prutului erau parte
integranta din imperiul bizantin, netinand seama ca puterea imparatilor din
Constantinopol niciodata n-a depasit Dunarea spre nord.» - Am incheiat citatul.
Conducatorii
tarismului rusesc, impreuna cu iscusitul grec Capodistria, erau convinsi ca
Basarabia va constitui pentru ei prima treapta in drum spre cucerirea
Bosforului si va alcatui prima etapa spre a pune mana pe Balcani. Dar acest vis
nu s-a implinit si din aceasta cauza planurile politicii rusesti s-au modificat
simtitor. S-a renuntat la cucerirea Bosforului, iar scopurile lor politice s-au
redus numai la grija de a-i ajuta pe slavii din Balcani, si in primul rand de a
apara religia pravoslavnica a slavilor sarbi si bulgari.
Apararea
slavilor de sub dominatia otomana era ingreunata prin faptul ca poporul roman,
din ambele jumatati ale Moldovei (adica Moldova de pe dreapta si stanga
Prutului), precum si cei din Valahia, ii despartea pe slavii de sud de cei de
nord si impiedica contpirea lor frateasca. Aceasta constatare o face chiar si
un diplomat rus, cu numele F.P. Fonton, in amintirile sale de la Marele Cartier
General al armatei de la Dunare. Redam textul acestor gandiri aflate in
lucrarea „Rusia la Dunare”, a lui L. Casso:
„Poporul
acesta roman (are – n.n.) anume caracteristici aparte, si nu pot sa ascund –
scrie el - ca uitandu-ma pe harta, ma intristez, ca aceste opt milioane
(8.000.000) de romani, cu totul straini slavilor, s-au instalat aici pe
stancile muntilor Carpati si formeaza un fel de cui intre neamurile slavonesti
si impiedica contopirea lor”.
Si mai
departe, cu un ton mai ridicat, spune: „Ei, daca in locurile acestor romani ar
trai sarbi sau bulgari, cat de simplu s-ar fi rezolvat problema Rasaritului si
a slavilor”, neprevazand, desigur, marile greutati de care trebuia sa se
loveasca diplomatia ruseasca mai tarziu in legatura cu tarile slave din Balcani.
Dar, prin anul
1807, pofta imperialismului rusesc de a anexa tot ce vedea cu ochii, scade.
Napoleon I se impotriveste imperiului rusesc, el nu admite ca Tarile Romanesti
sa devie colonii rusesti; in anul 1807 se incheie intre Napoleon I si imparatul
Alexandru I o intelegere, asa zisa intelegere de la Tilsit, prin care Alexandru
I se obliga sa retraga toate trupele de pe teritoriul Moldovei si Valahiei.
Imperialistii
rusi privesc influenta lui Napoleon I in toata Europa cu neliniste. Cercurile
conducatoare rusesti sunt ingrijorate si le scade moralul; in loc sa se
gandeasca la anexarea Tarilor Romanesti si celor Balcanice, pofta lor se reduce
la anexarea macar a Basarabiei (Moldovei de Est – n.n.).”
Sursa: Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru
urmasi, capitolul „Suferințele și sărăcirea poporului român provocate de
invazia armatelor rusești din anul 1806”, Chisinau,
ed. Hyperion, 1991.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: