Ștefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova

Personalitate complexă şi ieşită din comun, Ştefan cel Mare a ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, deoarece mitul său s-a arătat extrem de proteiform, alimentând atât discursul pro-occidental românesc, cât şi pe cel al „moldoveniştilor” pro-ruşi.

Sfântul Ştefan cel Mare are o istorie specială în Republica Moldova. Un teritoriu disputat, un adevărat ţinut de frontieră („borderland”), care a catalizat nu doar succesiunea caleidoscopică a regimurilor politice, dar a lăsat şi o amprentă adâncă asupra mentalităţii populaţiei.

După declararea independenţei, în Republica Moldova s-au cristalizat două proiecte identitare aflate în competiţie: unul „românesc”, bazat pe conştiinţa unităţii lingvistice, culturale şi spirituale a popoarelor de pe ambele maluri ale Prutului, şi unul „moldovenesc”, de sorginte stalinistă, care tinde să supraliciteze identitatea regională, transformând-o într-una etno-naţională, distinctă şi antagonistă în raport cu cea românească. Ideea acestora din urmă, parafrazându-l pe d’Azeglio, ar fi: „Am creat Moldova, acum haideţi să-i creăm pe moldoveni”. Ambele proiecte au utilizat la maximum acest simbol, încât se poate vorbi de un „ştefanocentrism” în discursul politic şi istoric din Republica Moldova.

Statuia lui Ştefan – instrument de legitimare simbolică

Invocat până la saturaţie de mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor 1980, domnul moldovean a devenit repede o adevărată emblemă a acesteia. În anul 1928, arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală ridică chiar în centrul Chişinăului o statuie a domnului moldovean, care a avut la rândul ei o istorie dramatică.

Este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutată tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic” şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice. Aceste peregrinări demonstrează importanţa crescândă a instrumentelor de legitimare simbolică în secolul al XX-lea.

După evenimentele din Ungaria (1956), autorităţile sovietice au început o luptă acerbă contra surselor naţionalismului local „moldovenesc”, în centrul căruia se afla figura lui Ştefan. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute organizaţii clandestine anti-comuniste a luat chiar numele domnului român – „Arcaşii lui Ştefan” (Soroca). De aceea, s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1971 s-a decis mutarea statuii mai în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare”.

De la Lenin la Ştefan

Perestroika a schimbat configuraţia de forţe în URSS, iar mişcarea de eliberare naţională l-a propulsat pe domn în calitate de simbol, alături de poetul Mihai Eminescu. Avea toate calităţile pentru aceasta: era victorios, moldovean şi român, luptător pentru creştinătate şi nemilos cu duşmanii. În condiţiile existenţei unui monopol al partidului asupra mijloacelor de informare, la monumentul lui Ştefan cel Mare se întruneau reprezentanţii mişcării pentru adunări, dezbateri publice, se afişau anunţuri sau articole din presă.

Marile mitinguri de proteste, care se desfăşurau pe artera principală a oraşului în anii 1988-1989, porneau tot „de la Ştefan”. Apogeul mişcării l-a constituit Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 la care au participat câteva sute de mii de români din toate raioanele „republicii” şi la care s-a cerut expres readucerea alfabetului latin şi conferirea limbii române statutului de limbă oficială.

În perioada construcţiei statale, după declararea Independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, simbolul lui Ştefan cel Mare a devenit şi mai revendicat. Pe durata regimului sovietic, imaginea lui Lenin era omniprezentă până la saţietate în spaţiul public, astfel încât substituirea s-a rezolvat oarecum firesc în favoarea lui Ştefan cel Mare.

Monumentele şi busturile lui Lenin din pieţele publice şi instituţii încep să fie înlocuite cu cele ale lui Ştefan, iar portretele liderilor sovietici, aflate obligatoriu în cabinetele funcţionarilor de toate rangurile, erau aruncate (de unii ascunse, pentru „timpuri mai bune”) şi reamplasate cele ale marelui voievod. Artera principală a Chişinăului, bulevardul Lenin, a fost redenumită „Ştefan cel Mare”, aşa cum s-a întâmplat şi cu mai multe instituţii publice sau chiar colhozuri! Acest transfer simbolic a atins apogeul după ce imaginea lui Ştefan cel Mare a fost introdusă pe bancnotele naţionale ale Republicii Moldova de orice valoare, exact cum în perioada sovietică era cea a lui Lenin.

Treptat, figura voievodului începe să „monopolizeze” spaţiul simbolistic basarabean, iar imaginea sa, utilizată tot mai des pentru a semnifica noua „statalitate” moldovenească. Revenirea la putere a forţelor (neo)conservatoare – agrarienii şi apoi comuniştii – a reactivat şi modernizat proiectul identitar moldovenesc lansat de sovietici.

Campaniile lui Ştefan împotriva muntenilor, speculate la maximum

Concepţia naţională de stat, adoptată de majoritatea comunistă din Parlament la 19 decembrie 2003, era îndreptată să-i confere Republicii Moldova o nouă identitate politică şi etno-culturală – poporul moldovenesc. Ştefan cel Mare era chemat să joace un rol important în această nouă mitologie politică, pentru propagarea căreia erau utilizate cele mai moderne şi sofisticate tehnologii politice.

În anul 2004, holding-ul media apropiat comuniştilor a montat un film cu pretenţii ştiinţifice, numit sugestiv „Necunoscutul Ştefan”, în care imaginea voievodului era chemată să ilustreze principalele direcţii ale politicii partidului de guvernământ. Orice mit istoric este unul reducţionist, menit să simplifice realitatea, pentru a fi mai uşor accesibil maselor, pe de altă parte el trebuie să fie extrem de sugestiv.

Astfel, atunci când se afirmă că Ştefan cel Mare vorbea în limba slavă sau chiar rusă (?!), se încearcă nu doar oficializarea statutului limbii ruse, dar şi ideea existenţei unei Moldove „polietnice” şi „multiculturale” încă din Evul Mediu.

Relaţiile dinastice cu marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, sunt prezentate în termenii unei teleologii politice – parteneriatul strategic „secular” cu Rusia. Pe de altă parte, legăturile bune ale domnului moldovean cu Papalitatea şi statele creştine trebuiau să justifice în faţa propriului electorat „turnura” pro-occidentală a PCRM-lui în campania pentru parlamentarele din 2005, rezultată în urma eşecului planului Kozak şi a răcirii relaţiilor cu Rusia.

O caracteristică importantă a proiectului identitar moldovenesc o constituie sublinierea diferenţei faţă de tot ce este românesc. Moldovean şi român sunt interpretate drept antonime. Aici au fost speculate la maximum campaniile lui Ştefan cel Mare împotriva muntenilor, pe care îi considera „vicleni”, „trădători”, fapt care alimenta stereotipurile faţă de români în general. În această ordine de idei putem menţiona şi sărbătorirea de către Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove a sfântului Ştefan cel Mare pe „stil vechi”, adică pe 15 iulie, cu toate că a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română şi trecut în sinaxar pe data de 2 iulie!

Singura explicaţie a unui asemenea gest, care contravine oricărui principiu (calendaristic, istoric sau canonic), este aceea că are un substrat politic, pentru a evita „prăznuirea” în aceeaşi zi cu „românii”. În ceea ce priveşte proclamarea lui Voronin drept urmaşul lui Ştefan, ea nici nu necesită comentarii.

Bunăoară, în campania electorală încheiată recent (noiembrie 2010), comuniştii moldoveni au refuzat să iasă la mitinguri sub drapelul naţional al Republicii Moldova, tricolorul, pe motiv că este străin „spiritului” lui Ştefan. Ca rezultat, a fost etalat un drapel imaginat al lui Ştefan cel Mare – bicolor (roşu şi albastru dispuse pe orizontală cu bourul în mijloc).

Aceste două culori se regăseau pe stema Principatului Moldav din perioada regulamentară, atunci când se afla sub… protectoratul Rusiei. Ideea renunţării la simbolistica mişcării naţionale de la sfârşitul anilor 1980 (drapelul, stema şi chiar alfabetul latin) revine în dezbaterile publice ale mediilor pro-comuniste şi rusofone, constituind un element important al discursului revanşard, anti-românesc şi, în esenţă, anti-occidental.

Sursa: historia.ro