Dimitrie Cantemir - la Parlamentul European

La 30 noiembrie 2010, în ajunul Zilei Naţionale a României, în sediul Parlamentului European de la Bruxelles (Belgia) a avut loc un eveniment remarcabil: în cadrul unui Simpozion Internaţional a fost omagiat cărturarul român Dimitrie Cantemir, cu ocazia aniversării a 300-a a urcării acestuia pe tronul Moldovei. Tot în incinta acestui for european, în blocul Spinelli, a fost dezvelit şi un bust al marelui nostru înaintaş.

Oameni politici, savanţi de la diverse academii, oameni de cultură din Europa au sosit la Bruxelles să-l omagieze pe ilustrul cărturar şi savant.

Între aceştia i-aş menţiona pe europarlamentarii Norica Nicolai, Marian-Jean Marinescu, Cristian Buşoi, pe savanţii Eugen Simion, membru al Academiilor din România, Danemarca şi Grecia, director al Institutului de Literatură „G. Călinescu”, Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române, Evanghelos Moutsopoulos (Grecia, membru al Academiilor din Grecia, România şi Franţa), Misiel Moutsopoulos (Grecia), Jacques De Decker, membru al Academiei Regale din Belgia, Mihail Râjenkov, director al Arhivei de Stat pentru Documente Vechi din Federaţia Rusă, Serge Fauchereau, profesor, fost comisar al Parlamentului European (Franţa), prof. Radivoje Konstantinovič (Serbia), prof. Virgil Tănase (Franţa), prof. Marcel Spinei (Grecia), prof. Vlad Alexandrescu, ambasadorul României la Luxemburg, prof. Florin Rotaru, director general al Bibliotecii Municipale Bucureşti, Ion Aurel Pop, membru al Academiei Române, Ioan Diaconescu, preşedintele Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Constantin Barbu, profesor, Paul Tudor, director al Fundaţiei „P. Tudor”, ultimii trei – autori ai ediţiei facsimilate a integralei cantemirene în 20 de volume, lansate în aceeaşi zi în Parlamentul European, ş.a.

Dimitrie Cantemir este, bănuiesc, întâiul cărturar român omagiat într-un cadru oficial în cel mai înalt for european. În acest fel Europa şi-l recuperează. După 300 de ani de peregrinări, Dimitrie Cantemir ajunge, în sfârşit, Acasă.

Încă un argument că poporul român nu vine în familia popoarelor europene ca o rudă săracă, ci cu valorile sale.

Dimitrie Cantemir cucerise spiritual spaţiile în care a locuit: Moldova, Imperiul Otoman, Rusia – aproape un sfert din Europa şi Asia vremii lui. Manuscrisele sale au mai avut o largă circulaţie în Valahia, Transilvania, Grecia, Siria, Liban, Persia, Germania ş.a., astfel că putem afirma fără să exagerăm că voievodul nostru a fost un fel de Alexandru Macedon al Culturii.

A fost domnitor, conducător de oşti, romancier, poet, biograf, istoric, traducător, compozitor, cântăreţ, filozof, matematician, desenator, arhitect, teolog (e, între altele, primul islamist rus) ş.a.

A fost profesionist în toate domeniile pe care le-a abordat.

În diverşi ani am căutat urmele marelui cărturar român: în ţinutul Tigheciului din Basarabia, de unde se trăgeau străbunii săi, apoi – la Iaşi, Istanbul, Moscova, Oriol, Sankt-Petersburg…

La Conservatorul din Istanbul am fost mirat să aflu că acolo există un curs special intitulat „Muzica lui Dimitrie Cantemir”, care se predă studenţilor pe parcursul a doi ani de zile.

Compatriotul nostru este considerat cel mai de seamă compozitor turc al secolelor trecute.

El a inventat prima notaţie muzicală pentru întregul Orient, folosind 33 de semne alfabetice arabe pentru cele 33 de sunete identificate de Cantemir în scara muzicală.

A creat sute de melodii – preludii şi „cereşti instrumentale”, cunoscute şi interpretate şi azi la radioul turcesc, ca aparţinând compozitorului Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Compozitorul turc Sendetin Bey scrie despre el: „Opera lui Cantemir dovedeşte un adevărat geniu artistic. Frumuseţea şi forţa melodiilor care ne-au rămas de la el sunt izbitoare”.

Lucrarea „Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”, concepută la Istanbul, tradusă în engleză (1734), franceză (1743), germană (1745) etc., devenise timp de două sute de ani cartea după care s-a studiat istoria Turciei în Europa. (Doar câteva exemple care vorbesc de popularitatea ei: marele Byron o citează, pe Victor Hugo îl inspiră la scrierea ciclului „Orientale”, Voltaire o menţionează în „Eseu asupra istoriei universale”etc.)

După dezastrul de la Stănişeşti, unde Petru I venise cu doar 40 de mii de ostaşi, „ca la o vânătoare”, nu ca la un război (Constantin Brâncoveanu avea să observe că „Sultanul se duce la vânătoare cu mai mulţi oameni”), care îl costase pe Dimitrie Cantemir domnia Moldovei (parcă despre ţarul rus avea să exclame în una dintre sentinţele sale cărturarul nostru: „… Cu mâna altuia şarpele din bortă să scoţi ai vrut şi pre mine cleşte împotriva jăraticului m-ai făcut!”), Dumitraşcu-bei se retrage în Rusia.

Din chiar primele zile de aflare la Harkov, unde i se vor da întinse moşii, apoi la Moscova, Sankt-Petersburg şi regiunea Oriol de azi, D. Cantemir se consacră întru totul muncii ştiinţifice.

La 14 iulie 1714, Academia din Berlin avea să-l aleagă membru al ei, fiind întâiul reprezentant al Ţărilor Române şi al Rusiei ales membru al unei Academii străine.

Diploma Academiei berlineze îl va numi „filozof între regi şi rege între filozofi”. Şi azi fostul domnitor al Moldovei e considerat unul dintre cei mai înţelepţi conducători de popoare din ultima mie de ani. (Au fost, bănuim, bărbaţi şi mai înţelepţi, dar aceştia n-au fost conducători de popoare.)

Când se va discuta candidatura celui ce urma să devină întâiul preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Rusia, care se crea, Petru I va propune numele principelui D. Cantemir. Va colabora activ şi la reformele ţarului, semnătura lui apărând pe mai multe documente de-ale sale, astfel că modernizarea, europenizarea statului rus îi datorează multe cărturarului român. În 1712, când la un consiliu secret al ţarului, se ia hotărârea întru a se relua războiul cu turcii în Crimeea, acelaşi Petru cel Mare va propune: conducerea tuturor oştilor ruseşti să fie încredinţată temerarului domn al Moldovei, despre ale cărui calităţi de oştean îşi făcuse o părere deosebită la Stănileşti, când – deşi pierderea era evidentă – acesta insista ca lupta să continue, el ieşind ultimul de pe câmpul de bătaie….

În actualul parc Ţariţâno din Moscova, unde a avut moşii, se păstrează o biserică, numită şi azi Kantemirovskaia, construită după proiectul lui D. Cantemir. În 1980, când am găsit-o şi am fotografiat-o, era transformată într-un atelier de tâmplărie.

Alături de acest edificiu existaseră un palat neterminat, început de Cantemir, şi clădirea unei biblioteci pe care voievodul român şi-o dorea cea mai mare din Moscova. Luase cu el la Moscova şi câteva care de manuscrise şi cărţi, între care manuscriptul lucrării „De neamul moldovenilor” de Miron Costin, ce se află azi la Biblioteca „M.E. Saltâkov-Şcedrin” din Sankt-Petersburg, cu însemnările lui D. Cantemir pe margini de file, lucrare pe care fiul celui care-l decapitase pe autorul ei intenţionase să o traducă în latină.

Acum doi ani, biserica lui D. Cantemir şi palatul lui din Ţariţâno au fost restaurate de către Guvernul oraşului Moscova, ultimul devenind muzeu, în faţa căruia urmează să fie înălţat şi un bust al cărturarului nostru.

De la Ţariţâno Cantemir e chemat de Petru la Sankt-Petersburg, unde îl va numi membru al senatului (post identic cu cel de ministru) şi consilier intim al său.

În 1720, când D. Cantemir se va recăsători cu mezina cneazului Ivan Iurievici Trubeţkoi – Anastasia –, îi va avea drept naşi de cununie pe ţarul Petru I şi pe ţarina Ecaterina, dar de nuntă fiindu-i, ca unui mare conducător de oşti, o „spadă incrustată cu pietre scumpe”.

În 1722 îl va însoţi pe Petru I într-o expediţie la Marea Caspică, întru a redacta şi a tipări proclamaţii în limbile populaţiilor locale.

Aşterne cele văzute pe „bucăţi mari de hârtie”, care s-au păstrat: desene de cetăţi, localităţi, creste de munţi, tot atunci face şi cercetări de orientalistică.

În timpul acestei expediţii Cantemir se îmbolnăveşte grav şi moare înainte de a împlini 50 de ani.

Când a închis ochii, multe dintre manuscrisele sale aveau cerneala foilor încă umedă. Între acestea se afla şi „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” –, o primă sinteză a istoriei tuturor românilor – pe care abia izbutise să o transpună în română din latină, marele patriot menţionând: „cu păcat va fi, de lucrurile noastre de aciia înainte mai mult străinii decât ai noştri să ştie”.

A fost înmormântat la mănăstirea grecească Sfântul Nicolae din Moscova.

În anii ’30, când Stalin condamnase la moarte o mie de biserici şi mănăstiri din capitala Rusiei noi, cu câteva clipe înainte ca edificiul să fie aruncat în aer – cu concursul cominternistului român Ion (Ivan Osipovici) Dicescu –, osemintele lui Cantemir au fost retrocedate României.

Fiul lui I. Dicescu, scriitorul de limbă rusă A. Dic-Dicescu, povesteşte că D. Cantemir a fost găsit la locul lui de veci cu capul desprins, de o lovitură de sabie sau în urma unui incident, de restul corpului.

Racla sigilată cu osemintele domnitorului a fost adusă la Iaşi, fiind depusă într-o nişă din Biserica Trei Ierarhi cu menţiunea: „Aici, întors din lungă şi grea pribegie, înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, învăţat cercetător al trecutul românesc”.

O candelă nestinsă stă de veghe la locul de odihnă al distinsului cărturar.

Opera lui Dimitrie Cantemir, savantul şi domnitorul, face o sinteză între cultura Orientului şi a Occidentului.

A fost înalt apreciat de cel mai mare critic al literaturii ruse, Vissarion Belinski, care zicea despre D. Cantemir că era „foarte iscusit în filozofie şi matematică şi avea cunoştinţe mari în arhitectură”.

Istoricul rus N. Bantâş-Kamenski îl considera pe Dimitrie Cantemir „cel mai învăţat bărbat în Rusia timpurilor lui Petru I”. Voltaire scrie: „Prinţul Cantemir… întrunea talentul vechilor greci, ştiinţa literelor cu cea a armelor…”

Dimitrie Cantemir e asumat azi de mai multe ţări: România, Republica Moldova, Turcia, Rusia (ultimele două – ţări de adopţie), dar şi de către Transnistria, care şi-l revendică şi ea, punându-i recent portretul pe o bancnotă de 100 de ruble, cu valoarea cea mai mare din această formaţiune statală nerecunoscută de nici un stat de pe mapamond.

Dimitrie Cantemir e creator de limbă românească. Unde nu avea termeni necesari, el îi creează (mai ales în lucrările sale de filozofie şi logică).

Şi în scrierile literare el e un modern, se distanţează de contemporanii săi, care mai scriau „Letopiseţe ale Ţării Moldovei” sau greoaiele „Stihuri la stemă”.

Citindu-l azi pe prinţul Cantemir, ai impresia că la el cuvintele se estompează, multe ies din uz, îşi deplasează sensurile, dar – poezia rămâne. Încă o dovadă că poezia e ceva din afara cuvintelor, deasupra cuvintelor:

„…Cuvântul a-l ţinea în vreme de grăit

şi a grăi în vreme de tăcere.”

Sau:

„…Mort să vieţuieşti; viu îţi trebuie a muri.

Deprinde-te dară, până a nu miri, a muri.” (parcă ar anticipa „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” de M. Eminescu)

Sau:

„…Ochiuri de cucoară,

voi, limpezi izvoară…”

„…De oi grăi, oi muri,

de oi tăcea, oi plesni,

şi din două răutăţi carea

de mai bună să aleg

mintea nu-mi poate nimeri;

să încep tremur,

să nu încep – mă cutremur…”

„Lupul puţină carte învaţă

şi în locul slovelor vede cum mieii

intră în pădure.”

„…Oul cioarei de pieptul păunului

o mie de ani de s-ar cloci,

din găoace tot de cioară,

iar nu de păun, puiul va ieşi.”

Ş.a.m.d.

Citit atent, cu textele uşor adaptate la limba română din secolul nostru, repus în antologii, Dimitrie Cantemir ar putea să-şi ocupe şi ca poet locul pe care îl merită: un Eminescu al sfârşitului de secol XVII – începutul secolului XVIII.

Timp de 300 de ani, noi, românii despărţiţi de graniţe, ne-am întâlnit deasupra paginilor scrise de prinţul Cantemir, şi ne-am recunoscut. Nu ca fiind rude, ci – fiind aceiaşi.

I-am putea spune Cantemir–unificatorul de Limbă Românească şi de Conştiinţă Românească.

Azi, în semn de adânc omagiu adus savantului, pe frontispiciul Bibliotecii Sainte-Géneviève din Paris, alături de numele lui Leibnitz, Newton, Piron şi alţi mari gânditori poate fi citit, cioplit în piatră, şi numele distinsului cărturar român Dimitrie Cantemir.

Pentru că a aparţinut şi secolelor ce au urmat, acestea îi sunt recunoscătoare.

Nicolae Dabija