Ecou la «Literatura si Arta». Arhiva personala. 1989.
«Sunt optimista din fire, dar uneori ma apasa deznadejdea, incat mi se pune o piatra pe inima. De data aceasta am ramas nu numai cu nedumerirea Tamarei Raileanu («LA», 26, pagina 3), dar si adanc indignata de gestul sectiei raionale Octombrie a invatamantului public. Cum pot fi anchetati niste copii care nu inteleg inca ce e aceea neam, demnitate, avere spirituala, stramosi?! Poate mai organizam anchete si printre studenti, ca-s o armata intreaga la noi? Ca, de frica exmatricularii sau a repartizarii intr-o fundatura, ar putea sa renunte nu numai la limba! Din cate am auzit si am citit, am inteles ca frica printre studenti bantuie demult in institutiile superioare de invatamant. Frica, de fapt, e de o vreme un viciu al moldovenilor. Cum altfel am explica teama unora de a nu-si pierde fotoliul, cand ar trebui sa tremure pentru binele poporului, nu pentru propriul salariu?!
Oare s-ar incumeta cineva sa-i intrebe pe francezi, nemti, englezi, italieni, daca au nevoie de limba lor? E absurd, nu-i asa? De ce noi sa fim desconsiderati pana la atata, de parca am fi seci de suflet si demnitate? Nu stiu daca mai este vreun popor atat de nedreptatit si injosit prin gestul de a i se pune limba la vot, scotindu-i-se cel mai pretios tezaur la mezat.
Ce sunt de vina acei copii ca, in jurul casei, n-au gradinite moldovenesti, ca intre sanatate si grai, parintii aleg sanatate. Nu renunta nimeni de bunavoie la graiul matern. Numai imprejurarile il pot impune. Iar aceste imprejurari sunt lesne de inteles: lipsa unui numar suficient de gradinite si scoli moldovenesti.
Cum sa procedez eu, care am in jurul casei patru gradinite si nici una macar de grupa moldoveneasca? De dragul limbii, imi tin copilul incuiat in casa cu altul mai maricel si alerg la scoala sa-i invat pe altii frumusetea graiului matern. Cate initiative, cate propuneri frumoase au fost inaintate (hotarari au fost luate mai putine!) si daca se tinea cont de ele, daca potentatii zilei ar fi incercat sa le realizeze, restructurarea pentru Moldova ar fi devenit o etapa precedenta, iar noi ne-am fi simtit cu totii cu sufletul descatusat, nemaifiind obsedati de gandul « kak bi cego ne vislo ».
Zac si mai departe satele noastre cu toponimele stalcite, circula si mai departe troleibuzele si autobuzele cu denumiri ciuntite de strazi, iar copiilor nu le ajung gradinite si scoli in limba materna. Pe strazile satului meu modernizat la maximum poti trece pe ulita Pervomaiskoe, pe ulita Florilor, pe ulita Prutskaia, numai pe strada Intai Mai, pe strada Florilor, pe strada Prutului nu stiu cand vom pasi. Mi-i mila de consatenii mei, cu fata arsa de soare si mainile batatorite, care fac atata amar de drum pana la Botina, Cubani, Balti si chiar Chisinau, pentru a aprinde o lumanare intru pomenirea celor morti, pe cand biserica de la Duruitoarea, la o azvarlitura de bat, sta zavorata si pazita cu cea mai mare strasnicie, ca nu cumva cineva sa-si mai aminteasca de legea stramosilor.
In copilarie ne spalam cu oua rosii, aruncam copeici in apa, ca sa avem bani tot anul, umblam cu uratul. Sustin din tot sufletul initiativa consatenilor mei de a acorda numele carturarului Silvian Lucaci unei strazi si scolii medii din satul Costesti, raionul Rascani. Am inteles ca birocratia locala motiveaza refuzul de a tine cont de rugamintea locuitorilor si a ziaristului Dinu Mihai prin inutilitatea rascolirii trecutului si a unui « efort » de a mai scrie o firma noua in locul altei existente. B. P. Hasdeu zicea ca « trecutul este usa viitorului ». Cat se poate sa tinem inchisa aceasta usa? »
Ecou la rubrica «Tot ce avem mai scump» (revista «Orizontul», Nr. 9, 1988).
« Am citit Nr. 4 al revistei « Orizontul » (din scoarta in scoarta) cu un interes iesit din comun. (…) Merita un cuvant aparte rubrica « Tot ce avem mai scump ». Intr-adevar, ce poate fi mai scump decat istoria, graiul, numele noastre cu zvon de poezie si unduiri de doina, toponimele meleagului – si ele marturie a unui trecut glorios!
Voi porni de la convingerea lui V. Butnaru ca tineretul trebuie sa cunoasca intreaga istorie a poporului sau, ca trebuie sa invatam « a ne respecta istoria si traditiile », ca « trbuie sa le fim recunoscatori inaintasilor nostri si sa nu ne batem joc de idealurile pe care le-au nutrit ei », ca sa accentuez, in continuare, justetea acestui adevar, intuit cu atatea ani in urma de B. P. Hasdeu : « Nimic nu aprinde dragostea pentru tara ca slava strabunilor, ca dorinta de a nu fi mai prejos de mosii si stramosii nostri, ca ravna de a lasa si noi o pomenire fiilor si nepotilor… Trecutul este usa viitorului!... » Iar noi, la drept vorbind, aceasta « usa a viitorului » o cam tinem inchisa de multi anisori.
Asteptm deci la rubrica in premiera cat mai multe articole pe teme istorice, incepand de la timpurile lui Decebal, Dragos, Stefan cel Mare si toti ceilalti fii ai neamului nostru. Sper ca asemenea materiale, ridicand valul suspiciunilor de pe trecutul nostru, nu vor fi in detrimentul revistei, iar tineretul se va « molipsi » de mai multa lectura, gasind in ele adevarata hrana pentru suflet. Asemenea materiale isi vor avea efectul dorit si in cadrul lectiilor de limba materna in scoala.
Literatura noastra veche (si nu numai veche!) a devenit pentru unii o povara. Istoria Moldovei e trecuta prin sita. Limba materna in scoala palpaie ca flacara unei lumanari, iar dincolo de hotarele scolii e aproape neglijata. Or, fara istorie, literatura, limba materna, nu putem educa acel ceva « sfant », de care duc atat lipsa tinerii nostri: meleag sfant, grai sfant, mama sfanta, sentimente sfinte, datorie sfanta. Neavand nimic sfant, mai putem oare sa ne miram de tineri cu purtari urate, de copii abandonati, de atatea infractiuni, de trandavie si de indiferenta celor mai multi?! E deplorabila si vorbirea stalcita a elevilor, si pronuntarea oribila a cuvintelor. Ni se cer opinii care ar contribui la solutionarea acestei stari de lucruri. Sunt convinsa ca trebuie sa incepem de la: deschiderea unui numar suficient de gradinite moldovenesti, tinand cont de componenta nationala; micsorarea numarului de copii in grupe; repartizarea cadrelor ce poseda la nivel limba materna. (De multe ori destinul grupelor moldovenesti depinde de sefa gradinitei, care nu cunoaste o slova in lima moldoveneasca (=romana)); separarea scolilor ruso-moldovenesti; trecerea scolilor intr-un singur schimb! (ca invatatorii sa mai aiba timp si pentru lectura, si pentru teatru, presa, si pentru… dictionare! Sa nu se transforme profesia numai intr-un mijloc de existenta… si povara, caci, lucrand in doua schimburi, seaca izvorul bucuriei si al satisfactiei!); extinderea ariei de utilizare a limbii moldovenesti (=romane) in toate sferele vietii.
Nota: Port si eu in pasaport « pecetea » anilor saizeci, fiindu-mi numele ortografiat « Veronia Cenusa » in loc de Veronica Cenusa, alaturi de o consateanca ce a ramas in pasaport « Rodia » si nu « Rodica » din motiv ca asa nume nu exsta! »
Pentru O masa rotunda. Arhiva personala. Octombrie 1988. Chisinau.
« In cadrul unei lectii de limba materna, le-am povestit copiilor legenda despre Dumbrava Rosie si, desigur, am avut placerea de a le recomanda sa citeasca « Dumbrava Rosie » de V. Alexandri. Mare mi-a fost mirarea, cand vreo cativa elevi au venit nedumeriti, spunandu-mi ca in vol. respectiv din 1987 (!), lipseste aceasta legenda. Nu-mi venea sa cred! Posed primele doua volume din 1966, un volum de publicistica si scrisori din 1968 si volumul trei din 1977. Eram atat de naiva in anii stidentiei, incat am ramas pentru multi ani cu ferma convingere ca am tot ce a scris Alexandri. Ma mandream cu aceste carti, desi nici in ele, dupa cate am constatat mai tarziu, n-a fost inclus tot ce a creat bardul de la Mircesti.
Marturisirea elevilor mi-a sugerat ideea ca ar fi binevoita o confruntare a editiilor vechi cu cea de ultima ora – din 1987 (scoasa de sub tipar in plina restructurare!). Eram curioasa a mai vedea cat e de mare dragostea unor cercetatori literari fata de mostenirea noastra clasica.
Iata deci concluzia mea. Opera lui V. Alexandri a fost ciopartita in cel mai oribil mod. Cum de i-a lasat inima pe acei care au selectat fiecare titlu cu atata precautie sa arunce la lada uitarii si a indiferentei atatea opere perene ale acestui « rege al poeziei » ?! Gestul e o expresie a viabilitatii tendintei de mancurtizare a noii generatii, cu orice pret. Din fiece ciclu, au fost expulzate anumite opere si aceasta crima fata de trecutul nostru si memoria clasicilor a fost facuta tendentios. Daca am enumera aceste inocente creatii, s-ar constata, fara prea multe ezitari, din ce motive nu le-au putut suporta. Se vede ca acesti « alegatori » de adevar s-au temut ca nu cumva cititorii sa inceapa a judeca mai treaz. Oare isi inchipuie D-lor ca V. Alecsandri nu stia in ce tara traieste, ce limba vorbeste si ce nume poarta compatriotii sai ?! (…)
In poezia « Desteptarea Romaniei » (ca si in cazul poeziei « Limba noastra » de A. Mateevici) se cere reabilitata o strofa, pe care n-o gasim nici in editia din 1958. E vorba de strofa a opta:
« Sculati frati de-acelasi nume, iata timpul de fratie!
Peste Molna, peste Molcov, peste Prut, peste Carpati
Aruncati bratele voastre cu-o puternica mandrie
Si de-acum pe vesnicie cu toti mainile va dati! »
(…) Cei care au decis soarta poeziilor lui V. Alecsandri s-au temut, probabil, de intrebarile ce ar putea aparea (in perioada restructurarii!) la unii cititori mai interesati: Unde a trait Alecsandri? In ce limba a scris si ce a vorbit? Si cine suntem noi, la urma urmei?
Mi-a parut suspecta abundenta puctelor de suspensie in creatia lui A. Russo, deoarece clasicii (si scriitorii in genere) si-au spus gandurile pana la capat: cand duios si patetic, cand sarcastic si necrutator. Iata deci un exemplu din « Cugetarile » lui A. Russo, exemplu care ma obliga sa intreb: « Oare toate cugetarile lui Russo au fost « netezite » in felul acesta? » (Numai in partea I a lucrarii am numarat puncte de suspensie in 27 de locuri).
In editia din 1967 citim:
« Ei au deschis ochii intr-un leagan moale de obiceiuri orientale; noi am rasarit in larma ideilor noua; ochii si gandul parintilor se indreapta spre Rasarit, ai nostri ochi stau tintuiti spre Apus! ». Iata mai jos si varianta initiala a ceea ce a cugetat si a creat Russo:
« Parintii nostri au deschis ochii in leaganul stramosesc, oamenii de la 1835, care inaugureaza generatia de fata, au rasarit in larma ideilor noua. Ochii si gandul parintilor se inaugureaza la rasarit, ai nostri sunt tintuiti spre apus: deosebire intre cer si pamant. »
Pe ce drept a fost denaturat sensul meditatiilor lui A. Russo, pe ce drept ni se prezinta o parodie, si nu un gand original, plasmuit de clasicul care a murit, stapanit de ideea desteptarii patriei sale?
Am mai confruntat doua volume ale operei lui C. Stamati: editia din 1956 si editia din 1966. In primul, atestam 100 de titluri, in al doilea – numai 21 de titluri. (…) Oare nu e cea mai mare rusine si durere pentru noi ca nu avem o editie colectiva a operei clasicilor, ca literatura mai veche inca n-a ajuns toata la noi acasa?! Opera lui Cantemir a fost tradusa si in limba franceza, si in engleza, numai in limba noastra chiar nu se cuvine sa-l avem? Unde-i « Istoria Imperiului Otoman »? Unde-i « Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor»? Unde-i «Viata lui Constantin Cantemir»? Unde-i opera lui N.M. Spatarul? Unde-i opera acelor «poeti, ce-au scris o limba ca un fagure de miere», elogiati de Eminescu in «Epigonii»?
Ce stim noi, in afara de nume si titluri? Si mai pretindem a fi numiti civilizatie, «urmasii Romei» (vorba poetului)?!
Consider ca ar fi momentul sa renuntam la unele debuturi (ar fi un adevarat sacrificiu!) si reeditari ale operelor de azi, ca sa purcedem la editarea operei complete! a clasicilor, la editarea operei cronicarilor, la editarea unor opere si scriitori, care n-au ajuns pana azi la ei acasa.
Vreau sa citesc cartile lui Coresi, opera lui Udriste Nasturel, ceea ce a scris Ienachita Vacarescu, s.a. Oare asemenea cunostinte n-ar face cinste unui invatator-literat? (…)»
«Doua ganduri despre suflet», «Literatura si Arta», Nr. 6, 4 februarie 1988.
« (…) oare nu vede lumea ceea ce vede Gheorghe Sangereanu, oare nu e inzestrata cu oricat de putin spirit de observatie, ca sa inteleaga ce saracie sufleteasca invadeaza sufletele multora din noi? Intr-adevar « LA » se citeste cu mult interes si curiozitate. Fiecare asteapta ceva nou, original, care sa oglindeasca imperativele restructurarii. Totusi, uneori, ai impresia ca la aceasta si ramanem. Unii scriu, altii citesc. Dar majoritatea? Majoritatea e inundata de indiferena. Prin ce se explica aceasta situatie? Oare ne-a mai ramas in suflet numai dorinta de-a aduna averi?! Oare trecutul glorios al poporului nostru nu ne-a lasat mandria pentru acest grai si pamant? Pe multi, probabil, ii preocupa aceste probleme: si cea a luncilor, si cea a limbii moldovenesti (=romane), si cea a culturii statului. Si multi se revolta. Dar prea greu sa vad rezultatele. Cel mai usor e sa nu faci nimic. De aceea si dau unii a lehamite din mana: « Se vor descurca si fara mine! » Nu asa se realizeaza marile decizii. Se cere si aici rabdare si sacrificiu. (…)
Limba materna (si literatura chiar!) trebuie s-o cunoasca toti, indiferent de profesia pe care o imbratiseaza. Sunt convinsa ca exsta o legatura direct proportionala intre cunoasterea limbii materne, a literaturii si restructurarea psihologica a oamenilor. (…) Concluzia e una: trebuie sa ne doara pentru acest grai, sa nu urmarim numai scopul de a fi satui si bine imbracati, sa ne doara pentru luncile si pasunile care dispar, sa facem tot, ca sa ramana verde acest plai. Caci cu atata tutun si pesticide numai « gura de rai » nu va ramane Moldova, mai degraba « gura de pustiu » va ajunge.
Toate aceste mari dureri – limba schilodita, sufletul mancat de saracie, natura otravita – au la baza si cauze sociale. De ce nu incercam sa le dezvaluim, de ce istoricii, lingvistii, savantii nu le analizeaza in complex pentru a fi evitate pe viitor? E timpul ca, de la constatari, sa trecem la o analiza concreta, efectuata atat pe verticala cat si pe orizontala. Sunt convinsa ca, fara cercetarea tuturor cauzelor sociale, nu vom putea rezolva nici una din aceste probleme, si atunci care va fi contributia noastra reala la procesul de restructurare promovat cu atat insistenta? »
«Invatamantul Public», Nr. 13, 1988.
« (…) Putin timp inainte, am lucrat la scoala Nr. 1 din orasul Balti. Aici, absolveau scoala cate doua clase, dar veneau in loc patru clase intai. Invatatorii erau nevoiti sa faca lectii in sala de festivitati, in coridoare, ba chiar si in cancelarie. Acestea sa fie conditii normale de lucru ? Oare cele doua schimburi sunt unica iesire din situatie ? Dar cand reuseste invatatorul, care are lectii in ambele schimburi si se afla in scoala de dimineata pana seara, sa se pregateasca de lectii, sa citeasca, sa controleze caietele, sa participe la adunari, sa caute de familie ? Afirmatia « Copii sunt viitorul nostru » e justa, dar ea mai trebuie sustinuta prin fapte concrete, pentru a se vedea clar grija manifestata de noi fata de acest viitor. E nevoie sa fie construite scoli si gradinite de copii indeajuns. Consider ca avem putine scoli moldovenesti. Fara atare scoli nu vom putea solutiona nici problema limbii materne, problema despre care se vorbeste cu multa ingrijorare in presa. (…) »
Reflectii, sugestii si nedumeriri (sau epilog la o «masa rotunda»). Arhiva personala. Chisinau, 25 septembrie 1988.
« I. Druta scria ca avem in republica 46 de scoli speciale si toate-s moldovenesti (Oare de ce numai moldovenesti ?) (…) Care sunt totusi cauzele supraaglomerarii? In 1940, in Chisinau, aveam 33 de scoli moldovenesti, astazi – numai 7. E un progres fara precedent, probabil. Cum putea sa se intample aceasta metamorfoza numerica? (Sau poate, generosi si primitori, cum am fost intotdeauna, le-am inchis pe ale noastre si am deschis altele pentru cei veniti cu ajutorul in pregatirea cadrelor, ce nu-s si pana si azi ?! Si pana azi tot cu recunostinta si respectul ne mai hranim !) Pe de alta parte, doritorii de a veni cu traiul in Moldova sunt tot mai multi si nu prea i-am vazut sa-si dea copiii la scoli moldovenesti. Si daca tinem cont ca Moldova are cea mai mare densitate a populatiei in Europa si cele mai mici rezerve de apa potabila, atunci putem spera ca nu numai scoli nu ne vor ajunge, dar si apa de baut nu vom avea. (Si nu inteleg de ce nemarginirea si bogatele pamanturi ale Rusiei si Ucrainei trebuie sa ramana apropae nepopulate, iar aici trebuie sa inflorim, sufocandu-ne?) (…)
Nu pot pricepe in interesul cui sa ne creasca urmasi lipsiti de demnitate nationala ? Doar fara demnitate nu e nici patriotism, nici internationalism. Sau poate credeti ca 90.000 de moldoveni (informatia e luata din presa), care, in cadrul ultimului recensamant, au renuntat la graiul matern, calacandu-si in picioare demnitatea nationala, sunt patrioti si internationalisti mai convinsi? (…)
Oameni buni! Edificati scoli pentru rusi, bulgari, evrei, gagauzi – n-avem nimic impotriva nimanui. Dar dati-ne si noua ceea ce ni se cuvine. La urma urmei, nu luam painea de la gura nimanui (ba o mai si dam!) Si n-ar trebui aici, la noi acasa, sa rugam si sa ne umilim atata.
Natura nu ne deosebeste dupa culoare si nationalitate. Ea ne pedepseste pe toti la fel. Si ce vom intreprinde, cand intr-o buna zi, clopotele acestui meleag ne vor anunta ca Nistrul e mort, ca pe pamantul otravit nu mai creste nici buruian ?! Ce probleme ne vor preocupa atunci ?! Caci acum de prima importanta e considerat combinatul metalurgic de la Rabnita, ca ne trebuie la gat un complex de pesticide, o uzina de compiutere, un combinat de producere a cartonului (unora le pare ca prea putine paduri au fost taiate si acuma ne lipsesc numai cutiile de carton, ca sa ambalam si ceea ce nu avem!). Fara aceste constructii inutile, republica noastra nu-si pune existenta in pericol. Suntem (adica am fost!) un plai mioritic, dar sa ni se reintoarca ce-i al nostru – pasunile si turmele de mioare cu pasari. Nu de compiutere e nevoie, ca sa lupti cu ignoranta, ci de scoli si cultura. Si nu stim, cand ne va surade norocul sa ne capatuim si noi cu scoli destule, ca, din cate am citit, viitorul apropiat ne promite iarasi sosirea unui numar impunator de « specialisti », care, cred eu, nu sunt holtei, mai au si familii, si, cu siguranta, nu-si vor da copii in scoli moldovenesti. (…) »
«Femeia Moldovei», ianuarie 1995.
« Primul copil a murit si mi-a lasat doar amintirea dureroasa a unui inger cu parul blond. M-am bucurat de el numai doi ani. La varsta lui, era neobisnuit de intelegator si ascultator. Mi-am gasit alinare in ceilalti trei copii: Calin, Doina si Mitrut.
Inconjurata de copii mi-am inchipuit viata o feerie, daca s-ar putea exclude din existenta noastra atatea probleme si necazuri. I-am adunat mereu in jurul cartii si eram convinsa ca e important sa percepi, sa intelegi si sa cultivi frumosul, ca sa-ti para viata o sarbatoare. Am incercat sa le cultiv copiilor din ceea ce dorea sa dea la lumina sufletul meu.
Calin e atasat de lumea culorilor, a inceput a face lecturi serioase, incearca sa scrie versuri. Doinei i-am ajutat sa inteleaga taina cuvantului si firea ei sensebila, contradictorie si imprevizibila se asterne in randuri meditative in proza si poezie. Se vrea mult mai singura, iar eu ma simt uneori de prisos. Lui Mitrut i-am orientat firea spre miracolul muzicii. E bland, iertator, simtitor la durere si langa el ma simt mai tanara si mai optimista. Sper, prin el, sa-mi realizez un vis neimplinit al tineretii mele.
Unii mi-au reposat ca, prin muzica, pictura si poezie, copiii mei nu vor aduna niciodata avere. Apreciez mai mult un trai modest si o avere spirituala. Dar, in acest sens, nu intotdeauna am fost inteleasa. Adeseori, e nevoie de mari eforturi, pentru a infrunta cerintele timpului, moda, mediul, « ochii lumii ».
Pot darui dragoste prin sfaturi intelepte, prin grija pentru sanatatea copiilor, dar nu o pot plati cu bani si lux trecator. Poate am fost severa cu ai mei copii, dar am facut-o din teama sa nu alunece in albia raului si a degradarii ce inunda din toate partile. Chiar cu riscul de a parea demodata, am insistat mereu asupra unui regim al lecturilor zilnice, al modestiei in aspectul exterior. A fi un copil cuminte si ascultator, a avea voia parintilor in toate, a nu umbla noaptea pe drumuri, a imparti o bucata cu cei din jur trebuie sa fie « la moda » in toate timpurile. Nu pot renunta la crezul meu. Acesta a fost modul meu de viata dintotdeauna. »
(Sursa: ed. Ponots 2007, Chisinau. Dedicat copiilor: Sorin (decedat), Calin (decedat), Doina, Dumitru.)
in memoriam Calin Postolachi
nascut 21 octombrie 1977, Balti
Liceul de Arte Plastice «Igor Vieru», 1995, Chisinau
Academia de Arte Vizuale «Ioan Andreescu», Cluj
decedat 8 iulie 1998, Cluj, accident de automobil
membru al Uniunii Artistilor Plastici din Moldova, 1999, post-mortem
«Sunt optimista din fire, dar uneori ma apasa deznadejdea, incat mi se pune o piatra pe inima. De data aceasta am ramas nu numai cu nedumerirea Tamarei Raileanu («LA», 26, pagina 3), dar si adanc indignata de gestul sectiei raionale Octombrie a invatamantului public. Cum pot fi anchetati niste copii care nu inteleg inca ce e aceea neam, demnitate, avere spirituala, stramosi?! Poate mai organizam anchete si printre studenti, ca-s o armata intreaga la noi? Ca, de frica exmatricularii sau a repartizarii intr-o fundatura, ar putea sa renunte nu numai la limba! Din cate am auzit si am citit, am inteles ca frica printre studenti bantuie demult in institutiile superioare de invatamant. Frica, de fapt, e de o vreme un viciu al moldovenilor. Cum altfel am explica teama unora de a nu-si pierde fotoliul, cand ar trebui sa tremure pentru binele poporului, nu pentru propriul salariu?!
Oare s-ar incumeta cineva sa-i intrebe pe francezi, nemti, englezi, italieni, daca au nevoie de limba lor? E absurd, nu-i asa? De ce noi sa fim desconsiderati pana la atata, de parca am fi seci de suflet si demnitate? Nu stiu daca mai este vreun popor atat de nedreptatit si injosit prin gestul de a i se pune limba la vot, scotindu-i-se cel mai pretios tezaur la mezat.
Ce sunt de vina acei copii ca, in jurul casei, n-au gradinite moldovenesti, ca intre sanatate si grai, parintii aleg sanatate. Nu renunta nimeni de bunavoie la graiul matern. Numai imprejurarile il pot impune. Iar aceste imprejurari sunt lesne de inteles: lipsa unui numar suficient de gradinite si scoli moldovenesti.
Cum sa procedez eu, care am in jurul casei patru gradinite si nici una macar de grupa moldoveneasca? De dragul limbii, imi tin copilul incuiat in casa cu altul mai maricel si alerg la scoala sa-i invat pe altii frumusetea graiului matern. Cate initiative, cate propuneri frumoase au fost inaintate (hotarari au fost luate mai putine!) si daca se tinea cont de ele, daca potentatii zilei ar fi incercat sa le realizeze, restructurarea pentru Moldova ar fi devenit o etapa precedenta, iar noi ne-am fi simtit cu totii cu sufletul descatusat, nemaifiind obsedati de gandul « kak bi cego ne vislo ».
Zac si mai departe satele noastre cu toponimele stalcite, circula si mai departe troleibuzele si autobuzele cu denumiri ciuntite de strazi, iar copiilor nu le ajung gradinite si scoli in limba materna. Pe strazile satului meu modernizat la maximum poti trece pe ulita Pervomaiskoe, pe ulita Florilor, pe ulita Prutskaia, numai pe strada Intai Mai, pe strada Florilor, pe strada Prutului nu stiu cand vom pasi. Mi-i mila de consatenii mei, cu fata arsa de soare si mainile batatorite, care fac atata amar de drum pana la Botina, Cubani, Balti si chiar Chisinau, pentru a aprinde o lumanare intru pomenirea celor morti, pe cand biserica de la Duruitoarea, la o azvarlitura de bat, sta zavorata si pazita cu cea mai mare strasnicie, ca nu cumva cineva sa-si mai aminteasca de legea stramosilor.
In copilarie ne spalam cu oua rosii, aruncam copeici in apa, ca sa avem bani tot anul, umblam cu uratul. Sustin din tot sufletul initiativa consatenilor mei de a acorda numele carturarului Silvian Lucaci unei strazi si scolii medii din satul Costesti, raionul Rascani. Am inteles ca birocratia locala motiveaza refuzul de a tine cont de rugamintea locuitorilor si a ziaristului Dinu Mihai prin inutilitatea rascolirii trecutului si a unui « efort » de a mai scrie o firma noua in locul altei existente. B. P. Hasdeu zicea ca « trecutul este usa viitorului ». Cat se poate sa tinem inchisa aceasta usa? »
Ecou la rubrica «Tot ce avem mai scump» (revista «Orizontul», Nr. 9, 1988).
« Am citit Nr. 4 al revistei « Orizontul » (din scoarta in scoarta) cu un interes iesit din comun. (…) Merita un cuvant aparte rubrica « Tot ce avem mai scump ». Intr-adevar, ce poate fi mai scump decat istoria, graiul, numele noastre cu zvon de poezie si unduiri de doina, toponimele meleagului – si ele marturie a unui trecut glorios!
Voi porni de la convingerea lui V. Butnaru ca tineretul trebuie sa cunoasca intreaga istorie a poporului sau, ca trebuie sa invatam « a ne respecta istoria si traditiile », ca « trbuie sa le fim recunoscatori inaintasilor nostri si sa nu ne batem joc de idealurile pe care le-au nutrit ei », ca sa accentuez, in continuare, justetea acestui adevar, intuit cu atatea ani in urma de B. P. Hasdeu : « Nimic nu aprinde dragostea pentru tara ca slava strabunilor, ca dorinta de a nu fi mai prejos de mosii si stramosii nostri, ca ravna de a lasa si noi o pomenire fiilor si nepotilor… Trecutul este usa viitorului!... » Iar noi, la drept vorbind, aceasta « usa a viitorului » o cam tinem inchisa de multi anisori.
Asteptm deci la rubrica in premiera cat mai multe articole pe teme istorice, incepand de la timpurile lui Decebal, Dragos, Stefan cel Mare si toti ceilalti fii ai neamului nostru. Sper ca asemenea materiale, ridicand valul suspiciunilor de pe trecutul nostru, nu vor fi in detrimentul revistei, iar tineretul se va « molipsi » de mai multa lectura, gasind in ele adevarata hrana pentru suflet. Asemenea materiale isi vor avea efectul dorit si in cadrul lectiilor de limba materna in scoala.
Literatura noastra veche (si nu numai veche!) a devenit pentru unii o povara. Istoria Moldovei e trecuta prin sita. Limba materna in scoala palpaie ca flacara unei lumanari, iar dincolo de hotarele scolii e aproape neglijata. Or, fara istorie, literatura, limba materna, nu putem educa acel ceva « sfant », de care duc atat lipsa tinerii nostri: meleag sfant, grai sfant, mama sfanta, sentimente sfinte, datorie sfanta. Neavand nimic sfant, mai putem oare sa ne miram de tineri cu purtari urate, de copii abandonati, de atatea infractiuni, de trandavie si de indiferenta celor mai multi?! E deplorabila si vorbirea stalcita a elevilor, si pronuntarea oribila a cuvintelor. Ni se cer opinii care ar contribui la solutionarea acestei stari de lucruri. Sunt convinsa ca trebuie sa incepem de la: deschiderea unui numar suficient de gradinite moldovenesti, tinand cont de componenta nationala; micsorarea numarului de copii in grupe; repartizarea cadrelor ce poseda la nivel limba materna. (De multe ori destinul grupelor moldovenesti depinde de sefa gradinitei, care nu cunoaste o slova in lima moldoveneasca (=romana)); separarea scolilor ruso-moldovenesti; trecerea scolilor intr-un singur schimb! (ca invatatorii sa mai aiba timp si pentru lectura, si pentru teatru, presa, si pentru… dictionare! Sa nu se transforme profesia numai intr-un mijloc de existenta… si povara, caci, lucrand in doua schimburi, seaca izvorul bucuriei si al satisfactiei!); extinderea ariei de utilizare a limbii moldovenesti (=romane) in toate sferele vietii.
Nota: Port si eu in pasaport « pecetea » anilor saizeci, fiindu-mi numele ortografiat « Veronia Cenusa » in loc de Veronica Cenusa, alaturi de o consateanca ce a ramas in pasaport « Rodia » si nu « Rodica » din motiv ca asa nume nu exsta! »
Pentru O masa rotunda. Arhiva personala. Octombrie 1988. Chisinau.
« In cadrul unei lectii de limba materna, le-am povestit copiilor legenda despre Dumbrava Rosie si, desigur, am avut placerea de a le recomanda sa citeasca « Dumbrava Rosie » de V. Alexandri. Mare mi-a fost mirarea, cand vreo cativa elevi au venit nedumeriti, spunandu-mi ca in vol. respectiv din 1987 (!), lipseste aceasta legenda. Nu-mi venea sa cred! Posed primele doua volume din 1966, un volum de publicistica si scrisori din 1968 si volumul trei din 1977. Eram atat de naiva in anii stidentiei, incat am ramas pentru multi ani cu ferma convingere ca am tot ce a scris Alexandri. Ma mandream cu aceste carti, desi nici in ele, dupa cate am constatat mai tarziu, n-a fost inclus tot ce a creat bardul de la Mircesti.
Marturisirea elevilor mi-a sugerat ideea ca ar fi binevoita o confruntare a editiilor vechi cu cea de ultima ora – din 1987 (scoasa de sub tipar in plina restructurare!). Eram curioasa a mai vedea cat e de mare dragostea unor cercetatori literari fata de mostenirea noastra clasica.
Iata deci concluzia mea. Opera lui V. Alexandri a fost ciopartita in cel mai oribil mod. Cum de i-a lasat inima pe acei care au selectat fiecare titlu cu atata precautie sa arunce la lada uitarii si a indiferentei atatea opere perene ale acestui « rege al poeziei » ?! Gestul e o expresie a viabilitatii tendintei de mancurtizare a noii generatii, cu orice pret. Din fiece ciclu, au fost expulzate anumite opere si aceasta crima fata de trecutul nostru si memoria clasicilor a fost facuta tendentios. Daca am enumera aceste inocente creatii, s-ar constata, fara prea multe ezitari, din ce motive nu le-au putut suporta. Se vede ca acesti « alegatori » de adevar s-au temut ca nu cumva cititorii sa inceapa a judeca mai treaz. Oare isi inchipuie D-lor ca V. Alecsandri nu stia in ce tara traieste, ce limba vorbeste si ce nume poarta compatriotii sai ?! (…)
In poezia « Desteptarea Romaniei » (ca si in cazul poeziei « Limba noastra » de A. Mateevici) se cere reabilitata o strofa, pe care n-o gasim nici in editia din 1958. E vorba de strofa a opta:
« Sculati frati de-acelasi nume, iata timpul de fratie!
Peste Molna, peste Molcov, peste Prut, peste Carpati
Aruncati bratele voastre cu-o puternica mandrie
Si de-acum pe vesnicie cu toti mainile va dati! »
(…) Cei care au decis soarta poeziilor lui V. Alecsandri s-au temut, probabil, de intrebarile ce ar putea aparea (in perioada restructurarii!) la unii cititori mai interesati: Unde a trait Alecsandri? In ce limba a scris si ce a vorbit? Si cine suntem noi, la urma urmei?
Mi-a parut suspecta abundenta puctelor de suspensie in creatia lui A. Russo, deoarece clasicii (si scriitorii in genere) si-au spus gandurile pana la capat: cand duios si patetic, cand sarcastic si necrutator. Iata deci un exemplu din « Cugetarile » lui A. Russo, exemplu care ma obliga sa intreb: « Oare toate cugetarile lui Russo au fost « netezite » in felul acesta? » (Numai in partea I a lucrarii am numarat puncte de suspensie in 27 de locuri).
In editia din 1967 citim:
« Ei au deschis ochii intr-un leagan moale de obiceiuri orientale; noi am rasarit in larma ideilor noua; ochii si gandul parintilor se indreapta spre Rasarit, ai nostri ochi stau tintuiti spre Apus! ». Iata mai jos si varianta initiala a ceea ce a cugetat si a creat Russo:
« Parintii nostri au deschis ochii in leaganul stramosesc, oamenii de la 1835, care inaugureaza generatia de fata, au rasarit in larma ideilor noua. Ochii si gandul parintilor se inaugureaza la rasarit, ai nostri sunt tintuiti spre apus: deosebire intre cer si pamant. »
Pe ce drept a fost denaturat sensul meditatiilor lui A. Russo, pe ce drept ni se prezinta o parodie, si nu un gand original, plasmuit de clasicul care a murit, stapanit de ideea desteptarii patriei sale?
Am mai confruntat doua volume ale operei lui C. Stamati: editia din 1956 si editia din 1966. In primul, atestam 100 de titluri, in al doilea – numai 21 de titluri. (…) Oare nu e cea mai mare rusine si durere pentru noi ca nu avem o editie colectiva a operei clasicilor, ca literatura mai veche inca n-a ajuns toata la noi acasa?! Opera lui Cantemir a fost tradusa si in limba franceza, si in engleza, numai in limba noastra chiar nu se cuvine sa-l avem? Unde-i « Istoria Imperiului Otoman »? Unde-i « Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor»? Unde-i «Viata lui Constantin Cantemir»? Unde-i opera lui N.M. Spatarul? Unde-i opera acelor «poeti, ce-au scris o limba ca un fagure de miere», elogiati de Eminescu in «Epigonii»?
Ce stim noi, in afara de nume si titluri? Si mai pretindem a fi numiti civilizatie, «urmasii Romei» (vorba poetului)?!
Consider ca ar fi momentul sa renuntam la unele debuturi (ar fi un adevarat sacrificiu!) si reeditari ale operelor de azi, ca sa purcedem la editarea operei complete! a clasicilor, la editarea operei cronicarilor, la editarea unor opere si scriitori, care n-au ajuns pana azi la ei acasa.
Vreau sa citesc cartile lui Coresi, opera lui Udriste Nasturel, ceea ce a scris Ienachita Vacarescu, s.a. Oare asemenea cunostinte n-ar face cinste unui invatator-literat? (…)»
«Doua ganduri despre suflet», «Literatura si Arta», Nr. 6, 4 februarie 1988.
« (…) oare nu vede lumea ceea ce vede Gheorghe Sangereanu, oare nu e inzestrata cu oricat de putin spirit de observatie, ca sa inteleaga ce saracie sufleteasca invadeaza sufletele multora din noi? Intr-adevar « LA » se citeste cu mult interes si curiozitate. Fiecare asteapta ceva nou, original, care sa oglindeasca imperativele restructurarii. Totusi, uneori, ai impresia ca la aceasta si ramanem. Unii scriu, altii citesc. Dar majoritatea? Majoritatea e inundata de indiferena. Prin ce se explica aceasta situatie? Oare ne-a mai ramas in suflet numai dorinta de-a aduna averi?! Oare trecutul glorios al poporului nostru nu ne-a lasat mandria pentru acest grai si pamant? Pe multi, probabil, ii preocupa aceste probleme: si cea a luncilor, si cea a limbii moldovenesti (=romane), si cea a culturii statului. Si multi se revolta. Dar prea greu sa vad rezultatele. Cel mai usor e sa nu faci nimic. De aceea si dau unii a lehamite din mana: « Se vor descurca si fara mine! » Nu asa se realizeaza marile decizii. Se cere si aici rabdare si sacrificiu. (…)
Limba materna (si literatura chiar!) trebuie s-o cunoasca toti, indiferent de profesia pe care o imbratiseaza. Sunt convinsa ca exsta o legatura direct proportionala intre cunoasterea limbii materne, a literaturii si restructurarea psihologica a oamenilor. (…) Concluzia e una: trebuie sa ne doara pentru acest grai, sa nu urmarim numai scopul de a fi satui si bine imbracati, sa ne doara pentru luncile si pasunile care dispar, sa facem tot, ca sa ramana verde acest plai. Caci cu atata tutun si pesticide numai « gura de rai » nu va ramane Moldova, mai degraba « gura de pustiu » va ajunge.
Toate aceste mari dureri – limba schilodita, sufletul mancat de saracie, natura otravita – au la baza si cauze sociale. De ce nu incercam sa le dezvaluim, de ce istoricii, lingvistii, savantii nu le analizeaza in complex pentru a fi evitate pe viitor? E timpul ca, de la constatari, sa trecem la o analiza concreta, efectuata atat pe verticala cat si pe orizontala. Sunt convinsa ca, fara cercetarea tuturor cauzelor sociale, nu vom putea rezolva nici una din aceste probleme, si atunci care va fi contributia noastra reala la procesul de restructurare promovat cu atat insistenta? »
«Invatamantul Public», Nr. 13, 1988.
« (…) Putin timp inainte, am lucrat la scoala Nr. 1 din orasul Balti. Aici, absolveau scoala cate doua clase, dar veneau in loc patru clase intai. Invatatorii erau nevoiti sa faca lectii in sala de festivitati, in coridoare, ba chiar si in cancelarie. Acestea sa fie conditii normale de lucru ? Oare cele doua schimburi sunt unica iesire din situatie ? Dar cand reuseste invatatorul, care are lectii in ambele schimburi si se afla in scoala de dimineata pana seara, sa se pregateasca de lectii, sa citeasca, sa controleze caietele, sa participe la adunari, sa caute de familie ? Afirmatia « Copii sunt viitorul nostru » e justa, dar ea mai trebuie sustinuta prin fapte concrete, pentru a se vedea clar grija manifestata de noi fata de acest viitor. E nevoie sa fie construite scoli si gradinite de copii indeajuns. Consider ca avem putine scoli moldovenesti. Fara atare scoli nu vom putea solutiona nici problema limbii materne, problema despre care se vorbeste cu multa ingrijorare in presa. (…) »
Reflectii, sugestii si nedumeriri (sau epilog la o «masa rotunda»). Arhiva personala. Chisinau, 25 septembrie 1988.
« I. Druta scria ca avem in republica 46 de scoli speciale si toate-s moldovenesti (Oare de ce numai moldovenesti ?) (…) Care sunt totusi cauzele supraaglomerarii? In 1940, in Chisinau, aveam 33 de scoli moldovenesti, astazi – numai 7. E un progres fara precedent, probabil. Cum putea sa se intample aceasta metamorfoza numerica? (Sau poate, generosi si primitori, cum am fost intotdeauna, le-am inchis pe ale noastre si am deschis altele pentru cei veniti cu ajutorul in pregatirea cadrelor, ce nu-s si pana si azi ?! Si pana azi tot cu recunostinta si respectul ne mai hranim !) Pe de alta parte, doritorii de a veni cu traiul in Moldova sunt tot mai multi si nu prea i-am vazut sa-si dea copiii la scoli moldovenesti. Si daca tinem cont ca Moldova are cea mai mare densitate a populatiei in Europa si cele mai mici rezerve de apa potabila, atunci putem spera ca nu numai scoli nu ne vor ajunge, dar si apa de baut nu vom avea. (Si nu inteleg de ce nemarginirea si bogatele pamanturi ale Rusiei si Ucrainei trebuie sa ramana apropae nepopulate, iar aici trebuie sa inflorim, sufocandu-ne?) (…)
Nu pot pricepe in interesul cui sa ne creasca urmasi lipsiti de demnitate nationala ? Doar fara demnitate nu e nici patriotism, nici internationalism. Sau poate credeti ca 90.000 de moldoveni (informatia e luata din presa), care, in cadrul ultimului recensamant, au renuntat la graiul matern, calacandu-si in picioare demnitatea nationala, sunt patrioti si internationalisti mai convinsi? (…)
Oameni buni! Edificati scoli pentru rusi, bulgari, evrei, gagauzi – n-avem nimic impotriva nimanui. Dar dati-ne si noua ceea ce ni se cuvine. La urma urmei, nu luam painea de la gura nimanui (ba o mai si dam!) Si n-ar trebui aici, la noi acasa, sa rugam si sa ne umilim atata.
Natura nu ne deosebeste dupa culoare si nationalitate. Ea ne pedepseste pe toti la fel. Si ce vom intreprinde, cand intr-o buna zi, clopotele acestui meleag ne vor anunta ca Nistrul e mort, ca pe pamantul otravit nu mai creste nici buruian ?! Ce probleme ne vor preocupa atunci ?! Caci acum de prima importanta e considerat combinatul metalurgic de la Rabnita, ca ne trebuie la gat un complex de pesticide, o uzina de compiutere, un combinat de producere a cartonului (unora le pare ca prea putine paduri au fost taiate si acuma ne lipsesc numai cutiile de carton, ca sa ambalam si ceea ce nu avem!). Fara aceste constructii inutile, republica noastra nu-si pune existenta in pericol. Suntem (adica am fost!) un plai mioritic, dar sa ni se reintoarca ce-i al nostru – pasunile si turmele de mioare cu pasari. Nu de compiutere e nevoie, ca sa lupti cu ignoranta, ci de scoli si cultura. Si nu stim, cand ne va surade norocul sa ne capatuim si noi cu scoli destule, ca, din cate am citit, viitorul apropiat ne promite iarasi sosirea unui numar impunator de « specialisti », care, cred eu, nu sunt holtei, mai au si familii, si, cu siguranta, nu-si vor da copii in scoli moldovenesti. (…) »
«Femeia Moldovei», ianuarie 1995.
« Primul copil a murit si mi-a lasat doar amintirea dureroasa a unui inger cu parul blond. M-am bucurat de el numai doi ani. La varsta lui, era neobisnuit de intelegator si ascultator. Mi-am gasit alinare in ceilalti trei copii: Calin, Doina si Mitrut.
Inconjurata de copii mi-am inchipuit viata o feerie, daca s-ar putea exclude din existenta noastra atatea probleme si necazuri. I-am adunat mereu in jurul cartii si eram convinsa ca e important sa percepi, sa intelegi si sa cultivi frumosul, ca sa-ti para viata o sarbatoare. Am incercat sa le cultiv copiilor din ceea ce dorea sa dea la lumina sufletul meu.
Calin e atasat de lumea culorilor, a inceput a face lecturi serioase, incearca sa scrie versuri. Doinei i-am ajutat sa inteleaga taina cuvantului si firea ei sensebila, contradictorie si imprevizibila se asterne in randuri meditative in proza si poezie. Se vrea mult mai singura, iar eu ma simt uneori de prisos. Lui Mitrut i-am orientat firea spre miracolul muzicii. E bland, iertator, simtitor la durere si langa el ma simt mai tanara si mai optimista. Sper, prin el, sa-mi realizez un vis neimplinit al tineretii mele.
Unii mi-au reposat ca, prin muzica, pictura si poezie, copiii mei nu vor aduna niciodata avere. Apreciez mai mult un trai modest si o avere spirituala. Dar, in acest sens, nu intotdeauna am fost inteleasa. Adeseori, e nevoie de mari eforturi, pentru a infrunta cerintele timpului, moda, mediul, « ochii lumii ».
Pot darui dragoste prin sfaturi intelepte, prin grija pentru sanatatea copiilor, dar nu o pot plati cu bani si lux trecator. Poate am fost severa cu ai mei copii, dar am facut-o din teama sa nu alunece in albia raului si a degradarii ce inunda din toate partile. Chiar cu riscul de a parea demodata, am insistat mereu asupra unui regim al lecturilor zilnice, al modestiei in aspectul exterior. A fi un copil cuminte si ascultator, a avea voia parintilor in toate, a nu umbla noaptea pe drumuri, a imparti o bucata cu cei din jur trebuie sa fie « la moda » in toate timpurile. Nu pot renunta la crezul meu. Acesta a fost modul meu de viata dintotdeauna. »
(Sursa: ed. Ponots 2007, Chisinau. Dedicat copiilor: Sorin (decedat), Calin (decedat), Doina, Dumitru.)
in memoriam Calin Postolachi
nascut 21 octombrie 1977, Balti
Liceul de Arte Plastice «Igor Vieru», 1995, Chisinau
Academia de Arte Vizuale «Ioan Andreescu», Cluj
decedat 8 iulie 1998, Cluj, accident de automobil
membru al Uniunii Artistilor Plastici din Moldova, 1999, post-mortem
1 comentarii:
Cine e Gheorghe Sangereanu mentinut in articol?
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: