Fii liber, găsește-ți șira spinării și învață să spui NU

Conducătorul formaţiei „Phoenix”, Nicu Covaci, îşi doreşte să vină în R. Moldova fără paşaport

Stimate dle Nicu Covaci, am dori să aflăm mai multe despre rădăcina Dvs. basarabeană.

Maică-mea este născută în Basarabia. Numele ei de domnişoară e Tamara Stoian. Fratele ei, Gheorghe Stoian, a plecat de tânăr în România, a făcut şcoală acolo şi a ajuns un actor cunoscut. La un moment dat, a luat-o şi pe soră-sa în România, la Timişoara, în perioada interbelică. Ea a devenit croitoreasă. S-a măritat cu Grigore Covaci, tatăl meu. El a fost arestat, ca legionar, şi a făcut zece ani la Canal. Unchiul meu, Gheorghe Stoian, mi-a ţinut loc de tată, m-a învăţat să scriu şi să citesc. Eu am început să citesc la trei ani, iar în clasa întâia m-au dat la şcoala germană. De muzică m-am apropiat devreme, fiindcă maică-mea avea o clientă care preda pianul, aşa că pe la nouă ani am început să cânt la pian. Apoi am descoperit chitara, în parc. Noi locuiam pe malul Begăi şi văzusem în parc un tânăr care cânta la chitară, în jurul lui erau mai multe fete, mă tot uitam la ei şi cântam şi eu la muzicuţă. Atunci mama mi-a luat o chitară şi am început să învăţ, cu profesor, deci am avut o bază bună.

– Ce amintiri din copilărie ale Dvs. sunt legate de Basarabia?

Ţin minte că pe când aveam vreo zece ani, mama m-a adus în satul ei natal, Pripiceni-Răzeşi (actualul raion Rezina – n.a.), aflat undeva între dealuri, iar eu, la ora aia, eram un mare trăgător cu arcul. Am omorât vreo jumătate din iepurii pe care îi creşteau rudele mamei şi am mâncat o bătaie… Aveam un arc cu săgeţi, aveam şi praştie, eram foarte pasionat de armele mele.

– Încă de pe atunci aţi simţit că aveţi sânge de haiduc?

Presupun. Altfel nu se explică păţania aceea cu iepurii. Dar satul era frumos, avea multe vii, mâncam struguri direct din vie. Am simţit acolo o căldură sufletească din partea oamenilor, aş vrea să merg în vizită, să revăd satul, rudele care au mai rămas prin părţile acelea. În 1997, la un concert de-al nostru la Chişinău, am observat în culise nişte doamne mai în vârstă, plângeau, se trăgeau de păr, nu înţelegeam ce se întâmplă. Când m-am apropiat de ele, mi-au zis plângând: „Nicu, noi suntem verişoarele tale!”.

Cum a apărut formaţia „Phoenix”?

Am fondat formaţia prin 1962, la începuturi se numea „Sfinţii”, cu toate că noi eram nişte diavoli, nişte răi. Aveam mult succes şi pentru că devenisem prea populari, ne-au obligat să ne schimbăm numele, deoarece „Sfinţii” le părea că ar sugera ceva mistic. Atunci am reuşit să-i păcălim: ne-am schimbat numele, dar am rămas aceiaşi, am renăscut din cenuşă. Astfel, în 1964 a apărut „Phoenix”.

– Când aţi descoperit folclorul, stratul arhaic al culturii româneşti?

Iniţial, noi eram influenţaţi de muzica modernă, occidentală, ascultam Beatles, Rolling Stones, Kinks, Byrds, Monkees sau Animals, eram fascinaţi de aceste trupe. Dar prin 1970 Ceauşescu s-a întors din Coreea cu nişte idei noi, cerându-le artiştilor: „Toată arta din România să se bazeze pe folclor!”. El credea că „cine-i mândru pe tractor / cu Ceauşescu conducător”, este folclor. Atunci ne-am zis: „Vrei folclor? Îţi dăm noi folclor!” În anul acela, pe tot litoralul românesc nu mai era muzică, toţi stăteau îngheţaţi, nu îndrăzneu să cânte. Noi ne-am retras o vreme şi am găsit, din fericire, în arhivele casei de discuri „Electrecord” nişte înregistrări străvechi, făcute pe aşa-numitul cilindru de ceară al lui Edison. Erau nişte melodii arhaice tulburătoare. Ni se ridica părul în cap, ni se făcea pielea de gâscă atunci când le ascultam, ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem. Am creat atunci compoziţii noi şi a ieşit bine. Aveam un atu contra celor de sus. Plasam în piesele noastre tot felul de şopârliţe şi metafore, dar oficial nu mai puteau să se atingă de noi. Pe de altă parte, se câştigau atâţia bani cu noi, cum nu vă puteţi imagina. Adunam stadioane întregi de spectatori, iar pentru un stadion încasam vreo 500.000 de lei. Nouă ne reveneau 10 la sută, adică 10.000 de lei de persoană. Pe atunci, un salariu abia ajungea la 2.000, iar noi câştigam 10.000 de lei în două ore! Pe vremea aceea, noi chiar aveam bani, azi nu.

– De câte ori trupa „Phoenix” a fost interzisă?

De mai multe ori, ultima dată în 1974, definitiv. Ministerul Culturii a emis atunci circulare în ţară să nu mai colaboreze nimeni cu „Phoenix”, nici cel mai mic cătun. Piesele noastre deveniseră incomode pentru putere, în ele oamenii simţeau o chemare spre libertate, demnitate, revoltă. Cântecele noastre te chemau să spui „Nu!”. Şi astăzi îndemnul nostru este: „Nu accepta răul! Găseşte-ţi şira spinării şi învaţă să spui „Nu!”

– E mai greu să spui „Nu!” decât „Da!”?

Sigur, e mult mai greu. Mai ales pentru noi, românii. Filosofia asta mioritică ştiţi cum e? Suntem ca firele de iarbă care se apleacă după cum bate vântul. Eu şi azi continui să spun „Nu!”, şi lumea iarăşi mă ia de nebun. Am avut mari probleme cu comuniştii, am şi mai mari probleme cu capitaliştii. Încă nu s-a găsit sistemul acela ideal, în paradis încă nu am ajuns. Important e să nu ne resemnăm, să nu ne mulţumim cu ceea ce este, să căutăm mai departe, să luptăm mai departe.

După plecarea din România, aţi trăit în Germania, apoi v-aţi stabilit în Spania. De ce aţi ales Spania?

Pentru că e tot o ţară latină, dar cu oameni mai demni decât în România. În Spania, până şi un cerşetor e altfel decât un cerşetor român: dacă îi arunci nişte pesetos, el parcă îţi face o favoare că-i ia. Iar noi găsim o mulţime de motive pentru a fi umili – că ne-au călcat turcii şi ne-au călcat hunii şi tătarii. Păi v-au călcat fiindcă aţi umblat în patru labe. Ia staţi drepţi să vedeţi!

Care a fost cel mai recent concert al formaţiei „Phoenix” în România?

Acum cinci zile, am avut un concert extraordinar la un festival internaţional din Târgu-Mureş. Ne bucurăm că am ajuns acum şi la Chişinău, la iniţiativa Institutului Cultural Român din Bucureşti. Sperăm ca de-acum încolo să venim încoace mai des.
Cum v-a părut Chişinăul la 1 septembrie 2010 (ziua când „Phoenix” a susţinut un concert în scuarul Teatrului de Operă şi Balet).
Am senzaţia că se întâmplă ceva aici, există o stare de euforie în aer, e mai multă lumină, mai multă vervă, sper să se schimbe lucrurile spre bine.

Aveţi nişte cuvinte speciale pentru basarabeni?

Îmi doresc să vin încoace fără paşaport.

– Mulţumesc pentru interviu şi vă mai aşteptăm!

Interviu realizat de Irina Nechit

ziar.jurnal.md