Tot restul vieţii i-a blestemat pe comunişti şi pe Stalin

6 iulie 2010
Prin voia întâmplării  nu   cu mulţi an după  tristul  1949, când sa produs cel de al doilea mare val al represiunilor  staliniste, comuniste, sovietice,  am devenit  vecini direcţi  cu câţiva  membri ai uneia din cele 187 de familii din raionul Călăraşi,  care au fost  supuse acestor violenţe abuzive şi încălcare a celor mai elemnatre drepturi umane.   Văduva   cu doi copii, doi băieţi, o femeie încă destul de voinică şi frumoasă , căreia  bărbatul îi murise cu un an şi ceva în urmă, se măritase cu un văduv,   vecin,  din satul nostru .
Era de o vioicune  şi hărnicie fără asemănare,  în scurt timp gospodăria vecinului   schimbându-se radical în bine.  Şi ca două  femei,  mama şi cu nouvenita, mereu, în clipele de răgaz sau zile de sărbătoare stăteau mult de vorbă între ele, mai apoi mama spunându-ne şi nouă câte ceva despre ea şi familia ei. Era dintr-un  sat vecin  şi către 1949, cam la 20 de ani de la prima  căsătorie  îşi întemeiaseră   cu soţul, ambiţios şi priceput la toate, după cum sublinia femeia, o  gospodărie  destul de bună pe timpurile celea. Munceau mult, dar aveau de toate  la casă şi mulţi din vecinii lor, mai puţin norocoşi, găseau întotdeauna  o bucată de pâine şi un pahar cu vin. Şi pe timpul foametei, care secera oamenii cu nemiluita, aceştia rupeau uneori  de la gura copiilor  lor dând căte o bucăţică de pâine sau mălai vecinilor scăpătaţi, uneori salvăndu-i de la moarte sigură.  Soarta nu i-a prea  alintat pe cei doi soţi în timp de 20 de ani  de căsnicie, murindu-le una după alta două fete, iar în 1945, feciorul cel mai mare, care abia împlinise 16 ani  dintr-o tragică  confuzie a fost împuşcat mortal de nemţii care erau cantonaţi în acest sat.
Către vara lui 49, când avea să vină cea mai distrugătoare lovitură a sorţii, represiunea politică a lui Stalin şi aveau să fie  lăsaţi pe drumuri,  mai aveau doi copii, doi băieţi.   În acea noapte , de 6 iulie  femeia era singură cu copii acasă. Soţul plecase decuseară în satul vecin pentru  a se tocmi cu morarul de acolo  să macine ceva   din puţinele cereale cu care se pricopsise în acel an.  Incursiunea  brutală  a caghebiştilor şi activiştilor   de partid, veniţi   în zorii zilei să-i ia casa şi masa  nu a prea speriat-o,căci era dintre cele tari de fire. A făcut ce a făcut şi a expediat cei doi copii, prin vecini, ea între timp şupurindu-se spre un ascunziş unde avea strânşi nişte bani. Apoi, în timp ce intruşii întocmeau  actul de confiscare   a averii, care printre altele fie spus nu a mai putut fi găsit  nicăieri  nici până azi,inclusiv în arhiva statului,    ea s-a cerut de la santinela cu automatul la piept, postată în uşa casei,   pentru nevoile persoanle, acesta permiţându-i să meargă după colţul casei. Atât i-a trebuit femeii - a rupt-o la fugă prin grădină, a sărit peste un pârâu, ce despărţea satul în  două şi cât ai clipi din  ochi sa- pierdut în pădurea  deasă şi verde ce se apropia mult de casa lor.  Santinela şi-a dat seama prea târziu că ceva nu e în regulă dar nu a mai putut face nimic  decăt să tragă o rafală  în gol prin tufişurile care i sau părut suspecte.   La adăpostul pădurii femeia   sa oprit şi fiindcă de pe ridicătură se vedea ograda şi casa ca în palmă a urmărit totul ce urmat.  I-a văzut pe preşedintele sovietului sătesc, un ins  care îi băgase  în listele culacilor doar pentru că  sau certat cumva  la o petrecere,  (şi mai spunea femeia că peste ceva timp  după represiuni,  probabil apăsat de remuşcări, căci mai procedase la fel şi cu alţi săteni,    acesta sa sinucis împuşcându-se cu pistolul în cap), pe caghebiştii care au sigilat uşile şi au plecat, iar ceva mai tărziu spre groaza sa a văzut cum unii dintre vecini, printre care  şi cei cărora cu doi ani în urmă le dăduse păinea ruptă de la gura copiilor săi,  au spart sigiliile,lacătele şi au tăbărât asupra bunurilor. Au nimerit şi în beci, au băut şi mâncat pe săturate, iar când sau săturat  şi sau îmbătat, au ieşit în ogradă şi se băteau cu dăraburi de brânză de oaie,  pusă în putine pentru a fi păstrată pe iarnă, ca şi  cu bulgării de zăpadă  iarna..  Între timp, în alt loc, dar  aproape în acelaşi mod    şi soţul a scăpat  fugind prin pădurea deasă  de un militar  trimis  să-l întâmpine,  venind din satul vecin şi să-l aducă acasă. Sau întălnit  tot în pădure, peste vre-o două săptămâni, ambii fugari,  goi, nedormiţi, nemâncaţi  cu zilele.
Trei luni şi ceva a durat acest chin. Veneau cu mare frică pe la rude, în noapte adîncă,  ca să se schimbe şi să ia ceva de ale gurii. Şi iar se întorceau în pădure. Timpul parcă se oprise în loc şi  această stare părea să nu  se mai termine. Spre toamnă însă lucrurile sau mai liniştit, campania de deportare a trecut şi autorităţile  raionului, care au tăinuit centrului faptul că   familia repsectivă nu a fost deportată, le-au dat de înţeles că pot ieşi la iveală. Era prag de iarnă  în care patru suflete  nu aveau unde se duce, căci casa şi masa le fusese luate. Sau pripăşit  înt-un şopron al părnţilor  şi numai ei ştiu cum au iernat. Toate acestea l-au marcat puternic pe soţ care sa îmbolnăvit şi nu şi-a mai revenit. Rămasă singură, cu doi copii, fără lucru, cu permanentele etichetări ale sătenilor  de culac, femeia sa măritat în satul nostru devenindu-ne cum am zis vecină. Mama ne povestea că nu   arareori, în timpul conversaţiilor,  femeia izbucnea în bocete şi-i  blestema pe cei care i-au distrus viaţa., adică pe comunişti şi i pe Stalin. Reabilitarea din 1989 nu a mai apucat-o, doar cei doi copii  trăiesc şi  azi,   purtând în sufelt  amarul dezmoştenirii şi viitorului distrus de către  regimul totalitar comunist din chiar startul vieţii lor şi nedreptatea  care-i urmăreşte şi azi. Căci aşa şi nu şi-au mai primit despăgubirea pentru averea părinţilor,  confiscată în 49,  deşi parcă  demult ar fi trebuit să se întâmple acest lucru. Mai mult ca atât,  din pură întâmplare  şi din curiozitate, zielele trecute  răsfoiam unul din volumele  „Cartea Memoriei"  şi deschizându-o  la localitatea respectivă  am descoperit cu stupoare  că  familia vecinei mele nu figurează printre cei supuşi represiunilor. Ulterior am înţeles că  aici sunt  incluşi doar cei deportaţi în Siberia dar nu şi cei care cu riscul  de  rigoare au reuşit să evite acest  epizod   tragic. Deci, şi prin  acest gest, familiei date, (şi câte poate mai sunt de acestea) i sa făcut încă o nedreptate, a câta la număr! Căci viaţa lor, deşi au rămas aici,  nu a fost deloc mai bună ca a celor duşi în  Siberia.
De la Călăraşi pentru Vocea Basarabiei, Tudor Josanu

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: