Cand se vorbeste astazi despre Europa, terminii cei mai des folositi sunt impotenta, paralizie, deficit democratic, opacitate, arhitectura institutionala incomprehensibila. Incapacitatea Europei de a impiedica razboiul din fosta Iugoslavie, incheiat in mod umilitor cu primele bombardamente americane asupra unei capitale europene de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, este un exemplu edificator al mai sus mentionatei incapacitati. Decenii intregi, constructia europeana a fost prezentata ca o solutie; astazi a devenit o problema pe care nimeni nu stie cum sa o rezolve. Ieri oferea motive pentru a spera; astazi genereaza frica. Proiectul european nu are nici o finalitate precisa. Nu are nici contururi geografice nici forme politice bine definite. Proiectul european da dovada de incertitudine existentiala atat tactica cat si identitara, slabiciune exploatata atat de adeptii suveranitatii cat si de eurosceptici. S-a observat de mult ca cedarile de suveranitate din partea natiunilor europene nu sunt catusi de putin compensate de consolidarea suveranitatii europene. Desi are o populatie de 450 milioane de cetateni, Europa ramane o non-putere, incapabila de a defini in mod unitar o politica de aparare si externa care sa corespunda intereselor sale. Daca asociem asta cu ceea ce spunea Regis Debray, “o simpla structura economica si un desert simbolic”, putem asemana Europa cu Belgia care in 2007 a ramas fara guvern luni intregi in asteptarea unui ipotetic compromis politic. Fostul ministru de externe francez, Hubert Vedrine, a afirmat fara sa se ascunda: “ Europa nu mai stie cine este si nici ceea ce vrea”.
“Deconstructia” Europei a inceput la inceput anilor ’90 odata cu discutiile in legatura cu ratificarea tratatului de la Maastricht. Din acel moment, viitorul Europei a inceput sa fie problematic si un numar semnificativ de “europeni” convinsi au inceput sa se indeparteze. In momentul in care globalizarea a inceput sa declanseze temeri ulterioare, oamenii si-au dat seama ca “Europa” nu garanta o putere de cumparare superioara, o reglementare superioara a schimburilor comerciale in lume, o reducere a delocalizarilor, o reducerea a criminalitatii, o stabilizare a pietii muncii si un control mai eficient al imigratiei; se intampla contrariul. Pentru multi, constructia europeana nu parea a fi un remediu contra globalizarii, o protectie impotriva dereglementarii generalizate la nivel planetar, ci pare a fi o etapa a globalizarii. Multi au vazut “vectorul unei distrugeri a tuturor valorilor in numele unui mondialism fara memorie si fara chip”.
Inca de la inceput constructia europeana nu a tinut cont de bunul simt. Au fost comise, in principal, patru greseli: 1) s-a plecat de la economie si de la comert, in loc sa se plece de la politica si de la cultura, imaginandu-se ca cetatenia economica s-ar traduce mecanic in cetatenie politica; 2) s-a dorit crearea Europei plecand de sus in loc sa se plece de jos (de la cetateni); 3) s-a preferat largirea grabnica a granitilor prin inglobarea unor state putin pregatite pentru a intra in Europa; 4) nu s-a vrut a se lua a pozitie clara in legatura cu frontierele si cu finalitatea constuctiei europene.
La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, promotorii constructiei europene au avut ca obiectiv declarat crearea conditiilor unei paci de durata intr-o Europa devastata in secolul XX de doua sangeroase razboaie civile. Aceasta ambitie coincidea cu prabusirea ordinii mondiale eurocentrice, si cu divizarea Europei intr-o zona “libera” supusa influentei Statelor Unite al Americii si o Europa Centrala si Orientala dominata de Uniunea Sovietica. Totusi, la inceput au existat mai multe proiecte. Cel care a avut castig de cauza, sustinut de Jean Monnet, si care se baza pe primatul economiei, s-a impus in fata proiectului federalistilor (Alexandre Marc, Robert Aron, Denis de Rougemont) si a proiectului neo-carolingian al lui Otto de Habsburg.
Este evident ca inca de la declaratia Schuman din 9 mai 1950, si apoi dupa semnarea tratatului de la Roma din 25 martie 1957, “primatul relatiilor mercantile si organizarea tuturor rapoartelor sociale ca elemente aflate in serviciul comertului sunt partea centrala a proiectului european”. Sa nu uitam ca prima denumire a “Europei” a fost cea de “Comunitate Economica”. Preponderenta economicului, in mod evident, a favorizat deriva liberala a institutiilor si lectura exclusiv economica a politicilor publice promovate de Bruxelles. In loc sa pregateasca ridicarea unei Europe politice, hipertrofia economica a dus rapid la pierderea increderii cetatenilor in “politica”, distrugerea vechilor sisteme de reprezentanta, la consacrarea puterii expertilor, cat si la punerea in scena de strategii tehnocratice care asculta nu de logica economica ci de imperative de rationalitate functionala. Ulterior, Francois Bayrou va afirma: “Un cancer roade Europa. Cancerul european este ca in Europa totul pare a fi tehnic si nimic nu mai este politic”.
Primatul economiei explica deficitul democratic, evidentiat de nenumarate ori de catre institutiile europene: Comisia europeana fuge practic oricarui control; Consiliul de Ministri, produs al guvernelor europene, nu trebuie sa dea explicatii nimanui; alegerea presedintelui Bancii Centrale Europene nu trebuie sa fie confirmata de Parlament si numirea membrilor Curtii de Justitie a Uniunii Europene tine de competenta exclusiva a guvernelor. Cat despre Parlamentul European, ales prin sufragiu universal din 1979, de mult s-a transformat intr-un Babilon. “Niciodata Uniunea Europeana nu a fost gandita si animata de catre politicieni” avea sa sustina Jean-Claude Eslin.
In mod paralel, elementul economic avea sa dea nastere la o conceptie despre cetatenie golita de substanta politica. Fondata pe ideologia trans-nationala a drepturilor omului, in mod independent de orice localizarea teritoriala, aceasta cetatenie nu se mai defineste prin capacitatea de participare politica, ci prin posibilitatea de a avea drepturi-credite in mediul economic si social si prin crearea unui spatiu juridic unificat, rolul Statului reducandu-se la capacitatea providentiala de gestionare si redistributioanare a bunurilor colective. Conform acestei conceptii de “cetatenie”, diferenta de situatie, intr-o anumita tara, intre un posesor de nationalitate si intre un strain cu actele in regula, devine de neperceput: fiind exclus orice proiect politic in comun, rezidenta ca consumator sau ca abonat da dreptul la cetatenie.
In 1992, odata cu tratatul de la Maastricht, s-a trecut de la Comunitatea Europeana la Uniunea Europeana. Si aceasta schimbare semantica este importanta: ceea ce uneste este mai putin puternic decat ceea ce este in comun. Trecerea de la un termen la altrul, asa cum evidentiaza Rene Passet, “va consacra primatul schimburilor economice libere in loc de reapropierea dintre popoare”. Observand ca “in scurta istorie a democratiilor, popoarele democratice s-au batut mai des pentru apararea propriei patriei decat pentru apararea valorilor democratice”, Dominique Schnapper a subliniat existenta riscului ca “ societatile moderne sa se destrame din cauza slabirii sensului civic si a dimensiunii politice atunci cand societatile sunt organizate in jurul productiei de bogatii si cautarii bunastarii”, adaugand ca aceasta constructie europeana, in masura in care asociaza a-politica si cresterea comercializarii raporturilor sociale, “contine riscul de a contribui involuntar la pierderea substantei elementului politic in societatile democratice”, deoarece “politica nu consta doar in a produce si redistribui bogatii; are de a face si cu valorile si cu vointa”.
Jacques Chirac spunea in celebrul sau apel de la Cochin din 1978: “Spunem nu unei Frante vasale intr-un imperiu al negustorilor”. Europa de astazi este Europa economiei si a logicii pietii de schimb, caci conform parerii multor lideri liberali continentul nostru ar trebui sa fie doar un mare supermarket care sa asculte doar de logica capitalului.
*titlul original: Europa intre deziluzie si speranta
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: