Două lacrimi gemene...

Ca in fiecare an, nu putem fara sa ne gandim macar pentru o clipa cu veneratie si netarmurit respect la poetul national al romanilor, Mihai Eminescu. As dori ca de data aceasta sa ni-l reamintim pret de cateva clipe pe Eminescu-omul, Eminescu-indragostitul, suferind asemeni oricarui muritor de rand dulcele chin al dragostei si povara celui mai frumos sentiment-iubirea.

Doua suflete sensibile, melancolice, romantice, inspirate de porniri inalte si idealuri marete, Veronica Micle, muza marelui nostru poet, si Mihai Eminescu, poetul venerat s-au intalnit intamplator in anul 1872 in Viena unde Eminescu frecventa cursurile Facultatii de Filosofie si Drept, iar Veronica urma un tratament medical.

Destinul i-a scos in cale pe cei doi, si toate elementele unei veritabile drame nu i-au ocolit inca de la inceputul relatiei lor: Veronica, femeie maritata, prinsa in capcana unei casnicii de convenienta cu un sot care ar fi putut sa-i fie tata, Mihai, studentul sarac si visator, pornit in cautarea comorilor cunoasterii, departe de casa parinteasca unde domnea o situatie materiala nesigura si unde neajunsurile suferite de numeroasa sa familie il obligau sa preia o parte din responsabilitatea intretinerii celor dragi. Dragostea insa nu tine cont de astfel de bariere, si firi romantice, atat Veronica cat si Mihai s-au aruncat in aceasta legatura nefasta fara sa tina cont de nici o piedica, fie de ordin moral sau social. Cei doi erau predestinati sa se cunoasca si sa impartaseasca aceasta dragoste, iar versurile Veronicai anticipeaza intalnirea lor in poezia “M-am gandit cu drag la tine…”

“M-am gandit cu drag la tine pana nu te-am cunoscut,
Te stiam numai din nume, de nu te-as mai fi stiut!
Si-am dorit sa pot odata sa te vad pe tine eu,
Sa-ti inchin a mea viata, sa te fac idolul meu.”

Eminescu si-a dat seama chiar de la inceput ca Veronica intruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El ii scria: “Adormind aseara cu gandul la tine si desteptandu-ma dimineata tot cu el, as putea sa iti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, imi aduc aminte de tine. Ce ai tu de impartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.” Dragostea si admiratia pentru Veronica le regasim transpuse inca de la inceputul relatiei lor si in versuri:

“Si daca se intampla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se intampla sa intalnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai.”

Frumoasa, spirituala, cultivata, Veronica a fost veritabila muza si sursa de inspiratie a marelui poet, portretul sau dominand lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877. O regasim astfel pe Veronica in “floarea albastra,” “floarea alba de cires,” “liana,” “copilul cu par balai,” “ingerul blond.” In manuscrise, gasim incercarile stângace ale poetului de a o desena precum si jocuri de cuvinte: Veronica, Acinorev, Verona, Aronev…iar Veronica la randul ei il alinta spunandu-i “Eminul meu drag, Eminul meu iubit”.

Dornic sa o revada, Mihai Eminescu preia functia de director al Bibliotecii Centrale din Iasi, frecventand des casa sotilor Micle si salonul literar al Veronicai. La inceput relatia dintre cei doi era platonica, intr-una din scrisorile lui Eminescu catre Veronica din 1876, poetul se dezvaluie: “Doi ani de zile, doamna, n-am putut lucra nimic, si am urmarit ca un idiot o speranta, nu numai desarta, nedemna….d-ta erai o idee in capul meu si te iubeam cum iubeste cineva un tablou.”

Lirica eminesciana sufera o schimbare radicala insa dupa anul 1876, an in care probabil relatia dintre cei doi se materializeaza, daca poeziile de pâna atunci erau pline de revolta si nemultumire, din acest moment ele incep sa exprime fericirea unei iubiri impartasite. Intre poeziile scrise dupa august 1876 sunt câteva in care Eminescu afirma explicit ca schimbarea s-a produs la initiativa Veronicai, si voi cita cateva strofe din creatia poetului “O strada prea ingusta”:

“Caci tu esti, tu iubita!
Si am dorit, ah, cât!
Sa fim odata singuri
Si iata-ne-n sfârsit!

Mi-erai atât de draga
Mi-era atât de dor
Incât credeam adesea
Ca trebuie sa mor!

O, in sfârsit!…Copila,
Si ai venit  chiar tu!
Am asteptat norocul
Norocu-acesta nu.”

Urmeaza o perioada prolifica reflectata prin poezii care exprima fericirea pe care i-a daruit-o Veronica, iubirea impartasita de cei doi, precum versurile exprimate in poezia “Tertine”:
“Stapâna esti pe gându-mi si suflare-mi
Si-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poti sa-l tii si numai tu sa-l sfaremi.
De-ngadui tu ca eu sa-nchin poemul,
Precum viata mea ti-am inchinat-o.”

Menajul sotilor Micle nu este lipsit de mici clevetiri si drame, Stefan Micle, sotul Veronicai primeste adesea scrisori “binevoitoare” care il instinteaza de comportamentul sotiei…inchide de buna-voie ochii? Sunt dovezile insuficiente sa starneasca mai mult decat calomnii si barfe marunte? Adevarul ramane un secret al celor demult plecati dintre noi. Moartea lui Stefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa barfele si acuzatiile, dar nu o lipseste pe Veronica de o perioada dificila din punct de vedere financiar. Urmeaza ani grei, deprimanti, saracia punandu-si amprenta asupra Veronicai, aflata in ingrata postura de vaduva cu doua fete de crescut si educat. Pensia de urmas solicitata de Veronica nu este aprobata decat tarziu, dupa multi ani. Veneratul profesor Micle, cel care infiintase catedrele de fizica si chimie ale Universitatii iesene, dotandu-le cu aparatura si colectii stiintifice, intemeietorul Observatorul Meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas din cauza unei tehnicalitati -ii lipseau cativa ani de vechime. Pentru a-si capata drepturile, tanara vaduva calatoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde ramane, langa Eminescu, o luna si jumatate. Visul lor de a fi impreuna devenea realitate!

Aceasta perioada e luna de miere a celor doi indragostiti. Pe strada, el o prezinta amicilor drept logodnica, si impreuna isi fac planuri de casatorie, de viitor. Daca in faza incipienta a relatiei lor, Titu Maiorescu, unul dintre fondatorii Societatii “Junimea” si confidentul lui Eminescu nu s-a opus, considerand ca orice poet are nevoie de o muza, ulterior acesta si-a exprimat vehement opozitia fata de aceasta posibila casatorie motivand ca Eminescu va inceta “sa planga asa frumos.” In mai 1880, destinul nemilos le mai arunca celor doi inca o nefericire, copilul lui Emin si al Veronicai se naste mort.

Saracia, nesiguranta zilei de maine, opozitia fatisa a membrilor “Junimii”, in frunte cu Maiorescu, animozitatea familiei lui Eminescu in special a surorii acestuia, Henrietta fata de Veronica rodeaza relatia celor doi, acestia sfarsind prin a se desparti. Despartirea lor e temporara si in decembrie 1881 cei doi reiau tumultoasa lor poveste de iubire, urmand o a doua logodna la fel de scurta si nefasta ca prima in perioada decembrie 1881-august 1882. Nu putem decat intui tumultul din sufletele lor, si drept dovada va prezint un mic fragment dintr-o scrisoare a lui Eminescu catre Veronica datata iunie, 1882: “Îngerul meu blond, te-as acoperi toata cu sarutari, cum argintarii îmbraca cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, daca ai fi de fata; as face-o în gând, daca n-as fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ti vorbesc de loc de amor - dar tu nu stii ca amorul meu e un pahar în adevar dulce, dar în fundul lui e plin de amaraciune.”

Incepand cu anul 1883, sanatatea lui Mihai Eminescu da semne de slabiciune, suferintelor materiale li se adauga cele trupesti. Deznodamantul se petrece pe data de 15 iunie 1889, zi de trista amintire cand marele nostru poet Mihai Eminescu moare in sanatoriul doctorului Sutu din Bucuresti.

Instinctul iubirii si scanteierile inteligentei au facut-o pe Veronica sa prevada finalul trist al povestii lor de iubire. Cu mult inainte de tragicul deznodamant al poetului, pe o fotografie daruita lui Eminescu, Veronica nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. In 1881 ii scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plangem macar unul pe altul…” apoi: “eu iti voi aduce ca jertfa viata mea.”(1882)

Tragic, Veronica si-a tinut juramantul de credinta. Viata cruda si nemiloasa, a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele ingerului sau pazitor. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la manastirea Varatec, Veronica isi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care il alcatuise in ultimile zile: “ Dragoste si Poezie”. Acolo transcrie poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, insotindu-le de comentarii. Si-a procurat o sticluta de arsenic si in timpul noptii, acesta i-a adus sfarsitul.

Poeziile lui Eminescu sunt imposibil de inteles fara muza sa, Veronica Micle. Iubirea lui Mihai Eminescu pentru Veronica Micle s-a materializat in poezii de dragoste minunate care citite si recitite si astazi in secolul XXI inca fascineaza. Tragica si trista lor poveste de iubire este poate cea mai frumoasa poveste de dragoste din literatura noastra, si nu pot sa nu remarc in incheierea articolului meu versurile nemuritoare ale marelui nostru poet ce definesc parca dragostea mare ce i-a unit:

“Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra! Floare-albastra!
Totusi este trist in lume!”

Mara Circiu, Atlanta, Georgia