Deportați la capătul lumii

11 iunie 2010
TEROAREA ROŞIE // În timpul deportărilor din 13 iunie 1941 au fost duse în Siberia în vagoane de vite 13.875 de persoane

Deportările din iunie 1941 au lăsat satele moldoveneşti pustiite. În acel an, pe data de 13 iunie, oamenii au fost urcaţi cu forţa în maşini de către autorităţile sovietice şi duşi în alt colţ de lume în condiţii inumane. Mulţi nu au ajuns la destinaţie. Persoanele care au supravieţuit acestui val de deportări îşi amintesc cu lacrimi în ochi de părinţii care mâncau peşte sărat în vagoanele de vite în care au fost transportaţi în Siberia şi nu aveau un gât de apă ca să bea, de foametea şi gerul cumplit. Tot ce îi ţinea în viaţă era dorul de colţişorul de rai, numit Basarabia. 

Am găsit-o pe Elena Mămăligă într-o după-amiază pe un pat afară. După o zi călduroasă de început de iunie se bucura de răcoarea serii. “Mama a suferit un ictus şi vorbeşte greu, dar eu am să o ajut, căci am trecut şi eu prin calvarul deportării”, ne întâmpină la poartă fiica Elenei Mămăligă, Marcela. Timp de o oră am depănat amintiri vechi de aproape 70 de ani, când femeia era doar o copilă de 17 ani. “În ultima vreme îmi aduc aminte rar de acea perioadă, deşi sufletul mă doare la fel de mult, ca şi în primii ani”, spune Elena. 

Vineri, 13

“Era într-o zi de vineri, 13 iunie, în 1941”, începe parcă profetic povestirea cu ziua de vineri, 13, care dă fiori multor oameni. “Lumea era acasă, căci plouase trei zile şi nu putea să iasă pe deal la lucru. Părinţii mei erau acasă. Tatăl meu bătea nişte popuşoi la maşină, mama ţesea la pânză, iar eu îmi spălam capul. Vine verişoara mea plângând: “Mamă Manea (mama Elenei – n.r.), pe noi ne ridică!”. Eu mi-am înfăşurat capul ud cu o basma şi m-am dus la un vecin de-al verişoarei şi mă uitam cum erau încărcate rudele mele în maşină. Când m-am întors înapoi, preşedintele sovietului sătesc îmi spune că vine să ne ia şi pe noi. Familia mea trăia în centrul satului, iar ei au început să ne adune din margine, de teama că vom afla şi vom fugi. Opt familii din satul nostru au luat drumul străinătăţii atunci”, povesteşte femeia într-o răsuflare, după care se opreşte, ca să-şi adune forţele pentru a continua.

“Cel mai dureros a fost pentru bunicii mei de 80 de ani, care, atunci când au încercat să-şi ia rămas bun, un soldat sovietic s-a năpustit asupra lor, i-a lovit cu patul armei. Au rămas sărmanii înnebuniţi de durere şi se uitau cum sunt duşi trei din cei cinci copii ai lor în alt capăt de lume. Au murit peste o lună de la deportarea copiilor, unul după altul, mai întâi a plecat bunicul, iar la o lună diferenţă s-a stins şi bunica”, spune Elena Mămăligă. Lacrimile care îi curg pe obraz o fac să se oprească. 

De ce i-au ridicat şi i-au dus în Siberia nu ştie nici în ziua de astăzi. “Bunicul Ion Ciobanu a fost primar al satului Ciuciuleni, raionul Străşeni, din partea Partidului Ţărănesc. Locuiam, după cum am spus, în centrul satului şi aveam cinci case în ogradă, în două locuiam, iar cele trei le închiriam. Poate acestea sunt motivele, eu nu ştiu”, strânge din umeri Elena. 

Nici dosarul întocmit lor nu l-au văzut. “A încercat unchiul meu, fratele mai mare al mamei, să-l găsească, dar i s-a spus că dosarele persoanelor deportate în 1941 au dispărut”, spune femeia.

Pe de altă parte, istoricul Ion Varta, membru al Comisiei pentru investigarea regimului comunist totalitar, susţine că aceste dosare trebuie să existe. “Probabil sunt dosite pe undeva şi nu s-a ajuns încă la ele”, a declarat pentru JURNAL Varta. Acesta a menţionat că deşi s-a încercat explorarea tuturor dosarelor, nu s-a reuşit.

Tata a fost dus la Nord de Urali, restul familiei – în Kazahstan

Revenind la ziua deportării, aceasta povesteşte că, o parte din drum, familiile au fost împreună într-un singur vagon, după care ostaşii sovietici au despărţit taţii de ceilalţi membri ai familiilor. “I-au dezbrăcat pe taţii noştri de hainele groase pe care le aveau luate cu ei, i-au încărcat în alte vagoane şi i-au dus la Nord, în timp ce trenul nostru se îndrepta spre Sud”, îşi aminteşte femeia.


“Îmi amintesc cum îmi povestea tata că bărbaţii deportaţi stăteau în vagon ca chibritele în cutie şi erau hrăniţi cu peşte sărat, iar apă nu le dădeau. Miliţienii deschideau din când în când uşa vagonului, le arătau o sticlă de apă şi lăsau lichid să curgă din sticlă… o vărsau pe jos în faţa lor… şi râdeau… şi-au bătut joc de noi”, conchide femeia cu vocea stinsă de durere. Tata a ajuns în Siberia bolnav de distrofie, iar acolo suferea mereu de foame. Căuta resturi de mâncare în lăzile cu gunoi, pe care le fierbea cu buruieni şi le mânca. I-a trimis o scrisoare fratelui rămas acasă să-i trimită un colet cu făină de popuşoi sau urluială (măcinătură din diferite cereale, care servea drept hrană pentru vite – n.r. ), puţină grăsime, fie şi de câine, ca să mănânce odată pe săturate şi să moară”, spune femeia. 

Mama, cu fraţii mei şi cu mine am fost trimişi în Kazahstan, dar, la îndemnul unor nemţi stabiliţi în Rusia, ne-am mutat în satul lor de lângă Saratov. Aceştia au locuit acolo până au fost ridicaţi şi au lăsat satele goale. În 1944, am urmat linia frontului şi am venit înapoi în Moldova. 

Acasă am găsit casele pustiite. Ne-a fost dată una din cele cinci case ale noastre, unde ne-am stabilit. 

Dar când credeam că am scăpat de urgia deportărilor, am fost iarăşi reţinuţi. “În 1950, o aveam pe Marcela şi eram însărcinată cu cea de-a doua fiică. Au venit miliţienii şi ne-au luat, ne-au închis pentru trei săptămâni în închisore la Chişinău. După aceea am fost mutate din închisoare în închisoare, până am ajuns înapoi în Kazahstan. A doua oară am fost ridicaţi pentru faptul că am avut curajul să fugim din Kazahstan”, spune femeia care se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul, moment în care intervine Marcela, fiica ei. 

“La două săptămâni după ce am ajuns înapoi în Kazahstan, a venit şi tatul meu. În toată această perioadă, eu nu am dormit deloc, îl aşteptam să vină. Aveam un an şi şase luni”, povesteşte Marcela. “Ziua aţipea cu mâna sub cap, ca un om mare, eu mă apropiam şi o întrebam ce o doare, unde-i bubuţa, iar ea îmi spunea să mă duc. Doar atunci când a venit tata după noi în Kazahstan s-a agăţat de gâtul lui strigând: “Tata, tata!”, după care s-a liniştit”, povesteşte mama.

Moş Crăciun din Basarabia

În Kazahstan au dormit mai mult la podea, erau mulţi şi s-au îngrămădit într-o singură casă. Mâncau pe apucate, lucrau cât şapte. Cea mai mare dorinţă era să se întoarcă acasă şi făceau tot posibilul ca să creeze o mică Basarabie, printre gerurile din celălalt capăt al lumii. “Vreau să subliniez că moldovenii în Kazahstan erau foarte uniţi. Se ajutau, se întalneau, organizau petreceri, erau respectaţi. Atunci când ne întalneam cu alte persoane, ne întrebau de unde suntem, cine suntem. Făceam nunţi, cumetrii de se mirau vecinii. Ai noştri dansau şi se veseleau, fără bătai, fără mese întoarse. Mă intreb: unde s-a pierdut acest lucru astăzi? Atunci moldovenii erau respectaţi, nu ca în zilele noastre”, spune cu amărăciune Marcela. 

“Deşi nu se sărbătorea Crăciunul pe timpul Uniunii Sovietice, părinţii, din sărăcia care era, ne făceau un brad şi dimineaţa, când ne trezeam, găseam cadouri sub pernă. Bradul era împodobit cu jucării făcute de părinţii mei. Cadourile tot ei le făceau. Cumpărau doar capul pentru păpuşi, care era dintr-un fel de plastic, restul făcea şi cosea mama. Cineva din părinţi se îmbrăca în Moş Crăciun. Noi ştiam că Moşul vine din Basarabia. În amintirea noastră Basarabia era un colţişor de rai. Toţi visau că, într-o bună zi, se vor întoarce la casa părintească. Acest dor, această speranţă i-a făcut să treacă peste foame, să înfrunte gerul, lipsurile şi să se întorcă acasă”, spune Marcela. 

Familia Mămăligă s-a întors în Moldova după moartea lui Stalin. Nu au putut să se întoarcă la casele lor, pentru că acestea nu mai erau. Au trăit cu chirie doi ani. “Preşedintele de colhoz l-a angajat pe soţul meu, Nicolae, ca şef la selpo (cooperativa de comerţ) din satul vecin. Şeful era copil orfan şi mama soţului meu îl ajutase să treacă de foamete. În semn de mulţumire, l-a angajat”, spune femeia. 

Potrivit acesteia, nu au recuperat nimic din averea părinţilor, deşi au încercat. “Ni s-a spus să ne ducem să cerem de la primăria din satul Ciuciuleni, care nu are resurse să ne întoarcă ce am pierdut”, oftează Marcela.

În acelaşi context, Guvernul a adoptat ieri decizia de a aloca peste 15 milioane de lei pentru victimele represiunilor politice şi celor cărora le-a fost confiscată averea. „Compensaţiile trebuiau alocate mai devreme. Sper că săptămana viitoare beneficiarii îşi vor ridica banii”, a spus Vlad Filat, premierul moldovean.

În timpul deportărilor din 1941 au fost duse în Siberia 13.875 de persoane. Alte 4.517 au fost arestate şi condamnate la detenţie în închisori şi lagăre de concentrare. Potrivit istoricului Ion Varta, pregătirile pentru aceste deportări au demarat în noiembrie 1940, când NKVD-ul din RSSM a emis directiva nr. 29032, care obliga şefii direcţiilor judeţene şi secţiilor raionale ale NKVD să realizeze o evidenţă strictă a «elementelor antisovietice» din judeţe şi raioane. „Din acea categorie, conform directivei, făceau parte foştii moşieri, proprietari de întreprinderi, funcţionari de rang înalt, foşti angajaţi ai poliţiei şi jandarmeriei, mari comercianţi, agenţi ai siguranţei, albgardişti, inclusiv prostituatele (care, după reanexarea Basarabiei, «nu practicau munci în beneficiul societăţii»)”, susţine Varta.

Marina LIŢA, jurnal.md

1 comentarii:

wima2203 spunea...

impresionant! mi-au dat lacrimile! sunt un roman de la stanga prutului si vreau sa va spun ca numar zilele pana cand sora basarabia se va reuni cu patria mama! rezistati fratii mei!

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: