Miliția separatistă a DESCINS ÎN FORȚĂ în liceul din satul Corjova

31 mai 2013
Mai mulţi miliţieni transnistreni au descins în această dimineaţă la gimnaziul din satul Corjova, raionul Dubăsari, localitate aflată sub jurisdicţia Republicii Moldova şi i-au interzis directorului instituţiei să arboreze tricolorul pe sediul acesteia. În acelaşi timp, separatiştii le-au interzis elevilor să intoneze imnul de stat al Republicii Moldova.

„Am venit la ora 7.00 dimineaţa la gimnaziu şi aici deja erau câţiva miliţieni cu automobile. Au intrat la mine în birou şi mi-au spus să nu arborăm drapelul şi să nu punem imnul de stat la ceremonie. Eu am spus că voi face totul ca să nu avem probleme. Dar când am început ceremonia ni s-a întrerupt curentul electric”, a comunicat directorul gimnaziului, Constantin Sucitu, pentru tv7.md.

Acesta a mai spus că au conectat un generator pentru a putea desfăşura careul. Copiii au ţinut în mâini drapele de dimensiuni mici, iar corul gimnaziului a intonat imnul de stat. „Ni se întâmplă aceasta an de an, timp de 18 ani consecutiv, de fiecare dată la 1 septembrie şi la 31 mai ni se fac probleme de acest gen”, a comunicat directorul.

Voluntari din Europa de Est, inclusiv Republica Moldova, vor pleca sa lupte în Siria

30 mai 2013
mercenar rusÎn conflictul din Siria, alături de jihadiştii arabi luptă şi peste 500 de radicali musulmani rezidenţi în statele din Europa Occidentală. De partea cealaltă, armata siriană beneficiază de ajutorul în teren al libanezilor de la Hezbolah (Partidul lui Dumnezeu). Acum însă, alături de forţele regimului naţionalist secular vor lupta şi voluntari din Europa de Est, toţi din fostele republici sovietice.
Astfel, conform agenţiei de presă ruseşti Novâi Reghion, câteva mii de rezervişti s-au înscris în corpul de voluntari ruso-ucrainean, care va merge în Siria pentru a lupta cu extremiștii islamici. Iniţiatorul acestui demers este locotenent-colonelul Serghei Razumovski din Ucraina. Ofiţerul a precizat că pe lângă voluntarii din cele două ţări, s-au arătat interesaţi şi cetăţeni din Bielorusia şi Republica Moldova.
Serghei Razumovski mai compară expediţia din Siria cu operaţiunile ţariste din Bulgaria secolului al XIX-lea şi luptele regionale contra Imperiului Otoman, la care au participat şi români. În urma războiului ruso-turc din 1876-1877, România şi-a câştigat independenţa de stat.
0Printre ţările care susţin logistic, politic, financiar şi chiar militar insurgenţa islamistă din Siria se numără SUA, Turcia, Arabia Saudită, Iordania şi Qatarul. Pe de altă parte, regimul politic de la Damasc este sprijinit de Rusia, China şi Iran. Conform estimărilor ONU, peste 80.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în urma violenţelor care au început în luna martie a anului 2011.
Siria era până nu de mult un exemplu al coexistenţei paşnice a diferitelor religii, într-un stat cu o populaţie majoritar musulmană. În această ţară trăiesc circa 300.000 de melkiţi catolici şi peste 800.000 de credincioşi ortodocşi, cea mai mare parte a lor aparţinând de Patriarhia Greco-Ortodoxă a Antiohiei şi a întregului Răsărit. Aceste două confesiuni, precum şi alte Biserici mai mici, reprezintă minoritatea creştină dintr-o ţară în care 87 de procente din totalul populaţiei de 19 milioane de oameni aparţin religiei musulmane. Sursa: FrontPress.ro

Alexandru Diordiță, jefuitorul deportaţilor

27 mai 2013


Descoperim recent prin arhivele speciale că după ce, la 7 iulie 1949, basarabenii noştri au fost încărcaţi în vagoane de vite şi expediaţi la urşii albi, la casele lor rămase s-au aciuat imediat activiştii săteşti şi nomenclaturiştii comunişti de toată teapa, care s-au năpustit peste averile celor deportaţi.

Printre cei mai de frunte hoţi din averea deportaţilor a fost Alexandru Diordiță, ministrul finanţelor RSSM în anul 1949, care ceva mai târziu a devenit chiar şef al guvernului sovietic de la Chişinău. Paradoxul basarabean constă în faptul că numele acestui satrap sovietic, Alexandru Diordiță, îl poartă astăzi o stradă din Chişinău şi Colegiul Financiar-Bancar, iar chipul şi biografia lui de călău figurează pe două plăci comemorative.

Oamenii lui Diordiță trebăluiau de zor prin gospodăriile celor deportaţi

Notăm mai întâi că ceea ce s-a întâmplat după 7-8 iulie 1949 prin localităţile Basarabiei a fost ascuns timp de decenii, cazurile examinându-se în epocă sub parafa „strict secret”. O notă a procurorului RSSM, Osipov, datată cu 9 ianuarie 1950, remisă primului secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, Nikolai Koval, conține mai multe exemple de delapidare a averilor confiscate de la deportaţi. Acesta informează că, în timpul evaluării averilor confiscate de la deportaţii din Cojușna, şeful Secţiei raionale de finanţe Chişinău, un oarecare Epifanov (prieten şi protejat al ministrului Diordiță), a diminuat esenţial preţul bunurilor descrise, spre a fi apoi cumpărate pe bani de nimic. Astfel, averea respectivă a fost împărţită între următorii tovarăşi: Platov N. A., secretar al Comitetului raional al Partidului Comunist, Ionel G.N., preşedinte al Comitetului Executiv raional, Skaev S., şef de secţie la Comitetul raional de Partid Comunist, Bobrov B., ofiţer al Securităţii etc. Drept cap de listă a acestora a fost indicat însuşi Alexandru Diordiță.

Furau până la oale şi ulcioare

La indicaţia lui Platov N.A., şeful Secţiei raionale de finanţe, Epifanov, a rezervat pentru acesta un dulap, o masă, un pat, două covoare, un dulap de toaletă şi le-a transportat la apartamentul „stăpânului”. Pentru toate lucrurile acestea Platov a plătit doar 450 de ruble.

Tot pe un preţ derizoriu şi-a însuşit mai multe bunuri la Cojuşna şi preşedintele Comitetului Executiv raional, Ionel G.N. Acesta a „cumpărat” un pat divan, un dulap de vase, două paturi de dormit, două mese, un şifonier, un dulap, zece perne, preşuri, saltea de puf şi multă veselă pe o sumă de doar două mii de ruble.

Skaev a luat de la Epifanov, cu numai 1.194 ruble, un covor, un şifonier, câteva scaune etc. În afară de aceasta, Skaev s-a stabilit cu traiul în casa unui deportat din satul Durlești, însuşindu-şi toate bunurile rămase pe un preţ de nimic.

Securistul Bobrov a cerut de la membrii comisiei de evaluare să diminueze valoarea bunurilor familiei Poiată, deportată cu participarea sa. Comisia a acceptat şi, la 29 iulie 1949, ofiţerul securist a cărat acasă un dulap pentru vase cu preţul de 400 de ruble, un dulap cu oglinzi pentru toaletă – cu 170 de ruble, două covoare bune – unul cu 170 de ruble şi altul cu 375 de ruble, un pat de lemn cu 250 de ruble, un şifonier cu 350 de ruble, două scaune şi multe vase.

Procurorii au mai identificat numeroase cazuri de sustrageri ale unor mari cantităţi de vin, făină, grăsimi şi terenuri. Bunăoară, Șeremeev, secretarul organizaţiei de partid din Cojușna, informase iniţial că de la cei deportaţi s-au confiscat peste 30 tone de vin. Controlul a arătat însă că au fost destinate comercializării doar 18 tone.

Acelaşi securist Bobrov, precum şi alţi şefi, au ordonat comisiilor să nu fie înregistrate produsele din grăsimi. Astfel, în gospodăria deportatului Bogdănaș s-au pomenit în afara listei 12 putini de slănină cu o greutate de până la 15 kilograme fiecare. De asemenea n-au fost trecute în registrele de evidenţă slănina şi uleiurile din fosta gospodărie a lui Andrei Certan și ale altora. Astfel, produsele din grăsimi se însuşeau în primul rând.

Şi terenurile deportaţilor au fost însuşite abuziv de către o serie de activişti şi anume: fostul preşedinte al sovietului sătesc, Vladimir Madan, contabilul colhozului „Molodaya gvardia” Rudștein, fostul preşedinte al acestui colhoz, Fiodor Madan, brigadierul Haruţa, același Șeremeev ş. a. Aceştia au strâns roada de pe terenurile respective, au vândut strugurii şi au pus banii în buzunar, câte 5-6 mii de ruble fiecare.

Procurorii mai arată că şi în satul Durlești au fost comercializate circa două mii de obiecte din peste 40 de gospodării ale deportaţilor, în valoare totală de 26.452 ruble. Paturile de metal şi de lemn s-au vândut pe un preţ de la 10 la 100 de ruble, în timp ce costau 1.500-2.000 ruble şi mai mult. Paturile-divan au fost cumpărate cu 10 şi 65 de ruble. De altfel, la aceleaşi preţuri s-au comercializat şi diverse dulapuri. Au beneficiat de aceste „înlesniri” aceiaşi conducători şi responsabili raionali pomeniţi mai sus.”

(A.O.S.P.R.M., F.51, I.9, D.15)

Diordiță îşi alegea ce dorea din averile deportaţilor

Iată şi o notă informativă semnată la 23 februarie 1950 de V. Komarov, procuror al Secţiei de anchetare din cadrul Procuraturii RSSM, şi M. Beskov, anchetator din cadrul Procuraturii RSSM. Aceştia spun că membrii comisiilor de evaluare a bunurilor confiscate de la deportaţii din toată republica transmiteau actele spre aprobare ministerului de finanţe. Prin mâinile ministrului Diordiță treceau toate listele obiectelor confiscate. Omul îşi alegea ce dorea, apoi da indicaţii subalternilor din raioane să i se rezerve cutare sau cutare lucru.

Procurorii indică expres că, „în luna august 1949, Alexandru Diordiță a sosit la Cojușna într-un automobil „Pobeda” însoțit de secretarul Comitetului raional de partid Chișinău, tov. Utka. Au intrat mai întâi prin viile celor deportaţi şi ale colhozului „Molodaya gvardia”. Spre seară, au ajuns în gospodăria şefului cooperativei de consum, G. Mândrescu. Aici tustrei au consumat vin şi au plecat spre cooperativă, unde au mai fost serviţi cu vin de către magazionerul Culai. La indicaţia lui Mândrescu, Culai a încărcat în maşina lui Diordiță două vase de vreo cincisprezece litri fiecare, pline cu vin de înaltă calitate europeană, din cel confiscat de la deportaţi. Unii martori au mai observat că Diordiță a primit şi o puşcă de vânătoare pe care i-a transmis-o fiului său de vreo opt-zece ani care venise şi el în aceeaşi maşină cu adulţii.

Martorii din Cojușna au indicat că ministrul Diordiță și secretarul Utka au vizitat satul lor şi la 7 februarie 1950, chipurile să cumpere zahăr. Aici au aflat că Mândrescu, Sheremeev şi Culai au nimerit în vizorul organelor de anchetă pentru delapidarea averilor confiscate de la deportaţi. În loc să semnalizeze abuzurile, înalţii demnitari însă i-au liniştit pe aceştia, cică să nu aibă teamă de ancheta penală atâta timp cât sunt ei în funcţie. Aceştia au continuat să consume vin în incinta cooperativei, apoi au plecat spre Chișinău cu canistrele pline.

Procurorii au stabilit ulterior şi au informat Comitetul Central al Partidului Comunist de la Chişinău că Diordiță și Utka sunt prieteni buni, deoarece se trag din aceleaşi locuri de peste Nistru şi au învăţat în aceeaşi şcoală.

(A.O.S.P.R.M., F.51, I.9, D.15)

O mână spală pe alta şi Brejnev îl pupă în frunte pe Diordiță

La începutul lui martie 1950, procurorul Osipov îi scrie în mod special primului secretar al PC(b)M, N. Koval, cerând tragerea la răspundere a celor vinovaţi. Acesta accentuează: „O informaţie amplă a fost expediată pe adresa Comitetului Central la 10 ianuarie 1950. Documentul semnalează şi comportamentul neadecvat al ministrului finanţelor din RSSM, tov. Diordiță, fapt ce trebuie să atragă atenţia Dvs.”

Au trecut câteva luni, dar lucrurile nu s-au clintit. Între timp, Nikolai Koval a cedat locul la conducerea partidului lui Leonid Brejnev. Procurorul Osipov prinde momentul şi-i adresează o scrisoare strict secretă noului secretar al PC(b)M.

„…Atrag atenţia asupra comportamentului indecent, prin însuşirea nelegitimă a averii confiscate de la chiaburi în 1949, a ministrului finanţelor din RSSM, tov. Diordiță… Menţionez că o notă amănunţită pe marginea acestei chestiuni am expediat încă în luna martie, pe adresa secretarului de atunci al CC al PC(b)M, tov. N.G. Koval, însă nu a urmat nicio reacţie. Informaţia de astăzi rămâne la discreţia Dumneavoastră.”

(A.N.R.M., F. 3085, I. 1, D.358)

Nici de data aceasta însă n-a urmat reacţia conducerii de vârf a partidului, iar în scurt timp a plecat şi Brejnev de la Chişinău, astfel ministrul şi hoţul Alexandru Diordiță a rămas să devină ulterior preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM.

MATERIALE ADITIONALE

Nota secretă a procurorului RSSM Osipov către primul secretar al CC al partidului comunist, Koval, care denunţa numeroasele furturi din averile deportaţilor. Martie 1950

Autor: George Mârzenco
Sursa: jurnal.md

Voronin își bătea soția până la sânge, iar Dodon umbla la adunările liberalilor

26 mai 2013


Se știe că liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, își ascunde minuțios unele pagini din biografia sa. În special, lumea încă n-a aflat de unde i se trage numele său de formă rusă, în timp ce pe mormântul mamei sale stă scris (cu litere ruseşti): Bujeniță Pelagheia, iar bunicul său, Isidor Sârbu, a fost un luptător anticomunist înflăcărat.

Un alt politician din duzina chișinăueană, Igor Dodon, pare că și-a propus să măture din calea sa tot ce-i românesc, deși, veac de veac, neamul lui de la Sadova n-a dat niciun semn de trădare a propriei identităţi.
Văzându-i cum își aruncă cenușă în cap, și unul, și altul, am hotărât să le caut originile neobișnuite și am răsfoit arhivele. Nu spun însă că personajele despre care scriu în continuare ar avea legături strânse de rudenie cu politicienii cunoscuţi. Asemănarea de nume însă vrea să ne spună ceva.

Securitatea îl ţine pe Dodon sub control, deoarece a fost român exemplar

După un control de taină, un grup de colaboratori ai securităţii, și anume ofiţerii Ministerului Securităţii de Stat: maiorul Zakrevski, maiorul Kozlov și locotenentul Lagutin, la 27 ianuarie 1947, au întocmit un act strict secret (în limba rusă, desigur), pe marginea activităţii lui DODON Semion din satul Sadova, Călărași, înaintat de curând candidat pentru funcţia de deputat al Sovietului Suprem al „RSSM”.
Între altele, securiștii stabilesc că „Dodon a fost membru al Partidului Liberal și în această calitate a participat mereu la adunările de partid ale liberalilor. Tot el a deținut peste 10 hectare de vii și livezi, având și o impunătoare gospodărie, cai, boi, ovine și alte vietăți”. (AOSP, f.51, i.54, d.69)

Același Dodon a fost un român exemplar, iubindu-și Țara și plătind impozitele la timp, fapt pentru care „Administrația Românească l-a premiat cu un plug și două gramote”. Ulterior, el a fost numit „responsabil de construcția și întreținerea drumurilor, unde a făcut propagandă românească printre populație”.
Securiștii n-au uitat să indice în act că „Dodon era prieten cu ministrul Agriculturii din România care îl vizita deseori la Sadova”. În altă parte, securiștii au aflat că Dodon mai era prieten cu șefii postului de jandarmi din sat, Borus și Noghi, precum și cu adjunctul acestora, Olaru, pe care îi caza la el acasă. Deseori „Dodon împreună cu ei organizau capcane pentru partizani și parașutiști sovietici”.

În act se mai notează că nepotul lui Dodon, Grigore, „a fost arestat recent de către Securitatea sovietică și condamnat la opt ani închisoare pentru „trădare de patrie”. În afară de cele trei semnături ale securiștilor nominalizați, documentul citat mai este semnat și de secretarul comitetului raional al partidului comunist, Galkovski, care subscrie la remarca „Am participat la controlul efectuat și confirm toată informația adunată”.
Viața cu Voronin în casă nu are niciun sens.

Nicolai Vladimirovici VORONIN, rus de origine, se despărțise de prima sa soție rămasă pe undeva cu un băieţel în braţe și, după terminarea războiului s-a aciuat la Strășeni. În această localitate a prins a conviețui cu altă femeie, pe nume Antonina Brîleakova, venită și ea de prin stepele Volgăi, după ce și-a pierdut bărbatul pe front. Cuplul însă a dat scârţ chiar de la început, astfel găsim astăzi în arhivă două adresări de-ale femeii către comitetul raional de partid, în care ea denunţa viata insuportabilă împreună cu acest Voronin Nicolai. (AOSP, f.218, i.1, d.158)
În scrisoarea din 19 septembrie 1951, Brîleakova se plânge că s-a căsătorit cu Nicolai Voronin deoarece acesta „este membru al Partidului Comunist, dar vine acasă beat și mă bate în toată ziua, în prezența feciorului minor”. Femeia accentuează îndeosebi seara de 16.09.51, când Voronin, sosit în stare de ebrietate avansată, a maltratat-o cu bestialitate, a speriat copilul, a stricat tot ce se putea strica prin casă: veselă, mobilă, geamuri, apoi „a înşfăcat-o de păr și a târât-o prin ogradă, lovind-o cu picioarele”.
Brîleakova spune că viaţa împreună cu Nicolai Voronin nu mai are sens, de aceea se gândeşte cum să-şi pună capăt zilelor. Roagă însă „pentru ultima dată” ca organizaţia de partid să ia atitudine fermă, deoarece „Nicolai Voronin a fost deja supus blamului public și comitetul de partid i-a anunţat mustrare, însă el continuă să se comporte ca un animal”.

Astfel, o zi mai târziu, secretarul comitetului raional de partid, N. Țurcan, expediază plângerile pe adresa procuraturii. Procurorul raionului, V. Șeptîkin (care era bun și el, dar despre el vom scrie cu alt prilej) i-a chemat pe cei doi – soț și soție, le-a șoptit ceva și i-a împăcat…
Mai multe amănunte din viața lui Nicolai Voronin, fost militar sovietic și membru al partidului comunist (bolșevic) în anii postbelici, le vom prezenta cu altă ocazie.


Scrisoarea de însoţire a materialelor de control privind activitatea lui Semion DODON din Sadova, Călărași, expediată de secretarul comitetului județean Chișinău al partidului comunist, N. Krainii, pe numele lui N. Koval, prim-secretar al comitetului central al PCM. Data expedierii: 28 ianuarie 1947.

Coperta dosarului de arhivă în care se află materialele de control secret al lui S. Dodon.

Declaraţia cet. Brîleakova privind maltratările suportate din partea soţului său, N. Voronin. Înregistrată la cancelaria comitetului raional de partid (bolșevik) din Strășeni, 19.09.1947.

Autor: George MĂRZENCU
sursa: Jurnal de Chișinău

Moda la plajă de-a lungul secolului XX



De-a lungul vremii, costumele de baie au suferit modificări importante, de la rochiile masive în care se îmbăiau femeile acum o sută de ani, până la bikinii tanga purtaţi în zilele noastre de tinere topless.

Primele date despre existenţa costumelor de baie datează încă din antichitatea romană, din vremea Pompeiului, când femeile purtau la plajă costume din două piese, redescoperite apoi multe secole mai târziu. Apoi, obiceiul de a sta la soare pe nisip a fost uitat sau dispreţuit, îmbăierea în mare fiind considerată o activitate vulgară.

Şi aşa a fost până la mijlocul veacului al XIX-lea, când lumea a revenit pe litoral, la recomandarea medicilor. Numai că pudoarea atât de specifică femeilor vremii le împiedica pe acestea să înoate liber în apa mării. Aşa că, îmbrăcate din cap până-n picioare cu rochii lungi, intrau într-o cabină de lemn cu o gaură în duşumea, care era trasă de cai în mare. Când apa ajungea în cabina prevăcută cu patru pereţi opaci şi acoperiş, femeile coborau prin gaura din duşumea şi se udau, aşa înfofolite cum erau. Când se săturau de distracţie, calul trăgea cabina din nou pe ţărm, iar doamnele rămâneau înăuntru până se uscau şi puteau ieşi, în mod decent, din nou la lumină.

Femeia înfofolită face baie-n mare

Costumul de baie în adevăratul sens al cuvântului a apărut la începutul secolului XX, deşi nu era cu mult mai îndrăzneţ decât cabina de lemn. Femeile se îmbăiau îmbrăcate în rochii lungi şi voluminoase, realizate din material gros care se îmbiba cu apă şi atârna greu. Exista, astfel, garanţia că rochia nu se ridica la suprafaţă - la acea vreme, o culme a indecenţei.

O altă raţiune pentru costumaţia care acoperea tot corpul ţinea de partea estetică, pielea albă, neatinsă de soare fiind pe atunci o condiţie a frumuseţii feminine. De altfel, nimeni nu stătea la soare, toată lumea era la umbră, chiar dacă vântul lovea rochia udă.

În primul deceniu al secolului XX, moda costumelor de baie s-a mai relaxat puţin. Rochiile au rămas, dar au devenit mai scurte şi mai mulate. Deloc decoltate, însă. Apoi, în anii 1920, femeia şi-a arătat pentru prima dată trupul pe plajă. La modă era costumul de baie întreg, similar ca design cu cel purtat şi astăzi, dar cu pantaloni scurţi, în loc de slip.

„La început, femeile aveau obligaţia de a fi cât mai sobre, cât mai decente cu putinţă pentru că erau doar mame, soţii sau gazde în incinta casei. Când au început să ocupe funcţii în afara casei, lucrurile s-au schimbat. Totuşi, prin anii 1920, în unele locuri din SUA existau «comisii de decenţă» care patrulau pe plaje şi verificau lungimea ţinutelor femeilor. Dacă cumva acestea erau mai scurte decât limit legală, aplicau amenzi", spune Irina Markovits, consultant de stil.

De la bikini la topless

În anii '40-'50, tendinţa de bază s-a păstrat, dar costumele de baie au trecut graniţa utilului către partea sexy a lor. Au apărut fustiţele mini şi topurile generos decoltate.

În 1946, designerul francez Jaques Heim a creat primul costum de baie foarte mic, pe care l-a numit Atom. În acelaşi an, Louis Réard, un inginer francez care conducea magazinul de lenjerie de la Paris al mamei sale, a fost cel care a lansat costumul de baie compus din patru triunghiuri unite prin cordeluţe, câte un triunghi pentru fiecare sân şi câte unul pentru pelvis şi fese.

L-a numit bikini, după Atolul Bikini din Oceanul Pacific, o zonă cunoscută pentru testarea armelor nucleare. Pentru că nicio femeie n-a acceptat să poarte noul costum de baie, Louis Réard a fost nevoit să angajeze un manechin profesionist pentru a poza. Astfel, Micheline Bernardini a fost prima femeie din lume care a purtat bikini în public.

În anii '70-'80, au apărut costumele de baie fabricate din nailon sau spandex, care aveau două avantaje: erau mai comode la înot şi puneau mai bine în valoare formele.

Din 1990 până-n anii 2000, modelele s-au diversificat, dar au păstrat un deziderat comun, acela de a pune în valoare corpul femeii. În zilele noastre, situaţia este la fel, numai că dezinhibiţia este acum o obişnuinţă pe litoral. Astăzi, la plajă, o femeie topless nu mai şochează pe nimeni. Şi cu toate acestea, moda revine la trecut.

„În ultimii doi ani, costumele de baie care sunt în trend sunt cele retro, cu talie destul de înaltă, cele cu chilot întreg şi care acoperă corpul până la talie. Au reapărut şi sunt căutate şi costumele de baie întregi", mai spune Irina Markovits.

1946 este anul în care francezul Louis Réard a lansat bikinii.

sursa: historia.ro

“Basarabia pământ românesc!” pe sediile PCRM şi PSRM din Orhei

10 mai 2013


In dimineata zilei de astazi, pe fatadele sediilor PCRM şi PSRM din Orhei au aparut insrcriptii unioniste, comunică Radio Orhei.

Cu ”Basarabia – pamânt romanesc!” au fost marcati peretii langa usile de intrare in sediile comunistilor si socialistilor, formatiuni politice cunoscute pentru orientare spre spatiul ex-sovietic, care este asociat in primul rand cu Rusia.

Prin ironia sortii, cele 2 cladiri care se afla in centrul Orheiului, la o distanta de vreo 20 de metri, sunt situate chiar pe strada “Renasterii Nationale”, colt cu strada “Tricolorului” . Or, aceste denumiri au fost atribuite strazilor in tumultul evenimentelor de proclamare a Independentei R.Moldova, dupa destramarea Uniunii Sovietice cu mai bine de 20 de ani in urma.

Mentionam ca in zilele precedente, dar si astazi in Capitala republicii se desfasoara proteste impotriva concertului organizat de Ambasada Rusiei in cinstea zilei Victoriei, 9 mai. Potrivit moldova.org, membrii grupului ”Acțiunea 2012” care optează pentru unirea Moldovei cu România, au ținut să-l huiduie pe vicepremierul rus Dmitrii Rogozin, dar și pe interpreții Iosif Kabzon și Lev Leșenko, care urmează să susțină un concert în Piața Marii Adunări Naționale. Printre lozincile scandate de unioniști au fost ”Rogozin ieși afară”, ”Armata rusă afară” și ”Libertate”.

Mai jos, imagini ale sediilor inscriptionate ale PCRM si PSRM din Orhei:


Lunetistul care a ucis 700 de sovietici în 100 de zile

8 mai 2013


De obicei, înainte de împușcătură, dânsul zăcea ascuns într-un morman de zăpadă, iar camuflajul alb îi asigura invizibilitatea în fața dușmanului, adică a soldatului sovietic. Este vorba despre Simo Häyhä, un bărbat slab, micuț, care în timp ce inamicul roșu înainta în inima Finlandei, deschidea, mortal, focul.

Între 1939 și 1940, în timpul campaniei de invadare a Finlandei, când temperatura aerului nu se ridica de -40°C, lunetistul finlandez, fără ajutorul nimănui, a omorât în jur de 700 de soldați ruși în mai puțin de 100 de zile. Primii 500 i-a doborât din arma sa simplă, care nu avea nici-o lunetă. Acest brav soldat finlandez și-a dobândit cinstit printre soldații sovietici, porecla ”Moartea Albă”.

Simo Häyhä s-a născut într-o mic sat finlandez, chiar lângă hotarele actuale dintre Finlanda și Rusia. Era un simplu fermier și un vânător iscusit care zile întregi cutreiera pădurile din preajmă în căutarea prăzii. Însă viața sa pașnică s-a întrerupt brusc odată cu invadarea Finladei de către ruși, la 3 luni de la începerea celui de-al doilea Război Mondial. Simo n-a zăbovit mult, având un singur gând - să ia arma în mână și să plece să lupte împotriva sovieticilor.

Снайпер, убивший 700 Советов за 100 днейCuvântul mic îl caracteriza pe Simo din toate punctele de vedere: avea o statură de 1,60m, care și-a spus cuvântul și în alegerea armei M/28 sau M28/30, care corespundea perfect complexiunii sale. Din start Simo a refuzat orice tip de lunetă din următoarele motive: luneta îl putea da de gol în fața inamicului dacă Simo ar fi amplasat în fața soarelui, la fel, luneta, ar fi putut fi precipitată sau stricată în condițiile dure în care acționa dânsul. Cu alte cuvinte, Simo Häyhä era un profesionist.
Снайпер, убивший 700 Советов за 100 дней
Desigur, fără lunetă, lui Simo îi era destul de greu să ia la ochi ținta, dar 505 de sovietici uciși, confirmați, nu mai lasă loc de comentarii despre calitățile sale de lunetist. Pe alții 200 i-a ”luat” utilizând o mitralieră finlandeză. Tactica sa obișnuită era următoarea: alegându-și o poziție potrivită, Simo practic se îngropa, în totalitate, în zăpadă, fapt ce-l ascundea extrem de bine de ochii vrăjmașilor; apoi tapota ușor zăpada din fața sa, pentru ca împușcătura să nu arunce în sus zăpada și să-i dea de gol poziția; în caz că trebuia să stea ascuns în zăpadă mai mult timp Simo ruguma permanent zăpadă pentru ca suflarea caldă la fel să nu-i dea de gol poziția.
Снайпер, убивший 700 Советов за 100 дней
Reputația lunetistului finlandez a ajuns și la urechile oficialilor sovietici, care nu au stat mult pe gânduri și au aruncat câteva detașamente de lunetiști în zonă, iar pădurile și câmpiile unde se știa că se ascunde Simo, erau zilnic bombardate de artileria rusă. În pofida acestor măsuri, pădurile și câmpiile finlandeze înzăpezite l-au ascuns bine pe Simo Häyhä.
Снайпер, убивший 700 Советов за 100 дней
După cum se știe, mai devreme sau mai târziu, norocul îi părăsește și oameni ca Simo. Pe 6 martie 1940, un soldat rus l-a rănit pe Simo. Glonțul exploziv l-a nimerit în mandibulă pe Simo, afectându-i toată partea stângă a feței.  Pe 13 martie, după o săptămână aflat în comă, Simo își revine, chiar în ziua semnării tratatului de pace de la Moscova dintre URSS și Finlanda.
Снайпер, убивший 700 Советов за 100 дней
Rezistența eroică a lui Simo Häyhä și a camarazilor săi, împotriva armatei sovietice de ocupație, în ziua de azi este considerată în Finlanda ”The Miracle of Kollaa”. În timpul războiului Simo era un simplu caporal, iar după încheierea acestuia a fost de denumit locotenent. Simo a trăit o viață fericită, decedând la vârsta de 96 de ani. Atunci când era întrebat care era cheia ”succesului în vânătoarea de sovietici”, el răspundea: ”Practica... și vremea bună de afară”.

Tradus: Dragoș Galbur
Selectat din materialul de pe republic.com.ua

23 de ani de la ”Podul de flori” de peste Prut

6 mai 2013

Astăzi, se împlinesc 23 de ani de la acțiunea „Podul de Flori”. Ziua de 6 mai 1990 este ziua în care cortina de fier dintre URSS şi România a căzut, iar românii de pe ambele maluri ale Prutului, despărțiți timp de 50 de ani, s-au reîntâlnit. În mod simbolic, aceștia au acoperit apa râului cu flori.

Primul „Pod de flori” a fost organizat pe 6 mai 1990, dată la care cetăţenii români și locuitorii au putut trece frontiera către Basarabia, fără paşaport şi fără viză, prin opt puncte de trecere peste Prut. Peste un milion de oameni au participat la eveniment.

Pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. Podul semnifica frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a celor două ţări. Această primă deschidere a graniţelor dintre România şi Republica Moldova s-a materializat în mii de flori aruncate în apa Prutului de pe ambele maluri.

În ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, locuitorilor din România li s-a permis să treacă Prutul fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești.

Al doilea „Pod de flori” a avut loc la 16 iunie 1991, ocazie cu care deja cetăţenii moldoveni au putut intra în România fără acte. Chiar dacă scopul re-unificării nu a fost atins atunci, momentul „Podurilor de flori” a reactivat multor oameni conştiinţa faptului că indiferent de ce parte a Prutului trăiesc, aparţin unui singur neam.

Iniţiatori au fost Asociaţia Culturală „Bucureşti – Chişinău” şi Frontul Popular din Moldova.



Sursa: poduldeflori.ro

Primăria Ismail încalcă drepturile românilor din Sudul Basarabiei

4 mai 2013

Primăria oraşului Ismail a respins, a treia oară consecutiv, cererea Asociaţiei "Basarabia" a Românilor din regiunea Odesa de-a închiria Casa de cultură "Taras Şevcenko" din localitate, în vederea organizării unui concert, în memoria compozitorului Gavriil Musicescu. Spectacolul omagial urma să aibă loc, cu ocazia celor 110 ani de la moartea reformatorului artei corale ortodoxe româneşti, originar din oraşul sud-basarabean de lângă Dunăre.


Timp de trei luni, asociaţia românilor din regiunea Odesa a fost împiedicată de autorităţile ucrainene să organizeze un concert susţinut de Corul academic “Gavriil Musicescu” al Filarmonicii din Iaşi, în chiar oraşul natal al ilustrului muzicolog român. Organizatorii îşi propuneau să desfăşoare un eveniment cultural inedit pentru Sudul Basarabiei, mai ales că primele studii Musicescu în Ismail le-a făcut şi, după absolvirea Conservatorului din Iaşi, a fost numit profesor de muzică la Ismail. Ulterior, a creat una din cele mai impunătoare formaţii corale din România - Corul Mitropolitan din vechea capitală a Moldovei. Să menţionăm că Musicescu a fost tatăl celebrei profesoare de pian Florica Musicescu şi bunicul scriitorilor Ionel Teodoreanu şi Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel).

Compozitorul Gavriil Muzicescu, “persona non grata post-mortem” la el acasă?

Asociaţia „Basarabia” a făcut trei demersuri succesive, pe lângă primarul oraşului Ismail, A. V. Abramcenko, pentru închirierea palatului culturii “Taras Şevcenko”. „Cu părere de rău, autorităţile orăşeneşti nu au binevoit să primească în oraşul natal al renumitului compozitor această manifestare culturală cu intrare liberă, funcţionarii conştienţi fiind că nu-l venerează cu nimic, cu excepţia numelui dat unei străzi încă din perioada sovietică. Dacă iniţial eram "sfătuiţi" să găsim alte locaţii în oraş, care nici nu există, ultimul răspuns al primăriei e cât se poate de simplu: alocarea sălii este imposibilă. Ne-am bucura ca memoria pământeanului nostru, Gavriil Musicescu, să fie păstrată şi în localitatea lui de baştină”, a declarat Anatol Popescu, preşedintele Asociaţiei "Basarabia" a Românilor din regiunea Odesa.

Autorităţile din Ismail ori ignoră drepturile constituţionale ale minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi popularizarea propriei culturi naţionale, ori renumitul compozitor este un fel de “persona non grata post-mortem” la el acasă, consideră Anatol Popescu. El susţine că autorităţile locale din Ismail încalcă Legea Ucrainei privind autoguvernarea locală (art.32), în ceea ce priveşte obligaţiile ce le revin de a susţine activităţile societăţilor naţional-culturale, a normelor constituţionale şi internaţionale. „În contextul proceselor de integrare europeană spre care tinde Ucraina, este inadmisibilă o asemenea atitudine în privinţa patrimoniului multicultural din Sudul Basarabiei”, a spus liderul românilor din regiunea Odesa.

Asociaţia „Basarabiei” solicită sprijinul guvernanţilor din Ucraina, România şi RM pentru buna desfăşurare a unei manifestări culturale dedicate creaţiei compozitorului Gavriil Musicescu, în sânul comunităţii locale din Ismail şi a celei româneşti din Sudul Basarabiei.

Angelina Olaru

Preşedintele Estoniei: "Limba rusă este limba ocupanţilor"

2 mai 2013
Preşedintele Estoniei Toomas Hendrich Ilves (foto) a declarat în ultimul interviu dat revistei elveţiene Der Bund că limba rusă este "limba ocupanţilor", transmite agenţia RIA Novosti, cu re
ferire la presa estoniană.

Întrebat de ziarul elveţian de ce limba rusă nu este a doua limbă de stat în Estonia, deşi 30 % din locuitorii acestei ţări sunt ruşi, Ilves a răspuns că limba unei puteri de ocupaţie nu poate fi limbă oficială.

"De ce rusa trebuie să fie limba oficială? E ca şi cum noi am ocupa ţara voastră şi peste 50 de ani vă spunem că limba estoniană trebuie să fie una de stat. O putere de ocupaţie acaparează o ţară, deportează sute de mii de oameni în Siberia şi-şi aduce oamenii săi. Şi acum, când în sfârşit am obţinut independenţa, trebuie oare ca limba ocupanţilor să fie a doua limbă de stat? Să fim serioşi!", a spus preşedintele Estoniei.

sursa: timpul.md

Ambasadorul Moldovei în Estonia: Militarii ruși se află pe teritoriul Republicii Moldova ilegal


„Militarii ruși pe teritoriul nostru sunt considerați de autoritățile transnistrene drept un sprijin suplimentar pentru continuarea politicii de separatism”. Declarația a fost făcută de Ambasadorul Republicii Moldova în Estonia, Victor Guzun, în cadrul unui interviu pentru portalul de știri delfi.ee, informează UNIMEDIA.

Potrivit diplomatului moldovean, „militarii ruși se află pe teritoriul Republicii Moldova ilegal, deoarece, conform tuturor standardelor internaționale și acordurilor de la Istanbul, atât militarii ruși, cât și depozite de armament nu trebuie să existe în țară”.

„Insistăm ca trupele rusești să fie evacuate imediat de pe teritoriul nostru,” a insistat Ambasadorul Republicii Moldova.

„În formatul de negocieri „5+2” nu se discută componenta militară, deoarece aceasta este problema celor două țări, a Constituției Republicii Moldova și obligaților internaționale ale Rusiei”, a precizat Victor Guzun.

Duma rusă AMENINȚĂ Chișinăul să nu renunțe la simbolurile sovietice de 9 mai

1 mai 2013

Duma de Stat a Federației Ruse amenință Chișinăul cu un răspuns dur, în cazul în care autoritățile locale vor interzice simbolurile sovietice de 9 mai, informează UNIMEDIA cu referire la postul de radio RSN.

Rusia trebuie răspundă extrem de dur la orice propunere de interzicere în Chișinău a simbolurilor sovietice de 9 mai. Declarațiile vin din partea membrului Comisiei pentru afaceri CSI din Duma de Stat, Ilia Drozdov.

„Cei care fac astfel de propuneri descreierate uită că am fost aceeași națiune și am câștigat împreună cel mai teribil război. Încercând să se închine în fața Occidentului, ei își trădează istoria. Nu exclud faptul că cineva din strămoșii lor au luptat de partea forțelor române de ocupație, cu alte cuvinte de partea lui Hitler, în acest caz politica lor este evidentă. Cred că Rusia, prin Ministerul de Externe, ar trebui să răspundă extrem de dur. Cred că avem pârghii de influență economică și politică”, a declarat deputatul rus.

UNIMEDIA reamintește în cadrul ședinței de luni a Primăriei Chișinău, șefa Direcției Relații Externe, Gabriela Ciumac, a propus ca 9 mai, Ziua Victoriei împotriva fascismului, să fie decretată zi de doliu în municipiul Chișinău, iar panglica Sfântului Gheorghe scoasă în afara legii.